Romanii vechi. Istoria noastra – Epopeea primilor vlahi

Episodul III – Dinastia Asăneştilor – Epopeea primilor vlahi

 

Veliko Târnovo – monumentul dedicat ţarilor bulgari din dinastia Asăneştilor

Auzim deseori dispute variate pe seama importanţei unor date din istoria comună a poporului nostru, însă o perspectivă generală asupra a ceea ce s-a întâmplat în trecut ne-ar ajuta să înţelegem că fiecare decizie pe care predecesorii noştri au luat-o într-un moment sau altul, a făcut ca noi să fim ceea ce suntem astazi. Fiecare acţiune întreprinsă de locuitorii străvechi ai Balcanilor, fiecare luptă, a constitut, în parte, câte un fir important din marea urzeală care s-a ţesut, nimic altceva decât istoria pe care s-au ridicat civilizaţiile moderne, aşa cum le cunoaştem noi în prezent.
Cu cât înaintăm mai mult în lunga noastră călătorie pe firul trecutului, cu cât ne afundăm mai mult în negura istoriei şi în ceaţa vremurilor, cu atât documentele şi sursele sunt mai neclare, mai evazive şi mai ales, influenţate de diverse dorinţe meschine sau de încercări de mistificare a adevărului istoric. Un astfel de episod emblematic din istoria Balcanilor este răscoala vlahilor şi a bulgarilor din anul 1185. Ironia face ca, în ciuda importanţei pe care o poartă, controversele pe marginea subiectului să întreacă chiar faima şi importanţa rolului pe care această răscoală l-a jucat în contextul politic şi social al vremii.
Totul a început în anul 1185, când în fruntea Bizanţului se afla împăratul Isaac Anghelos al II-lea. Acesta urma să se însoare cu fiica regelui ungar Bela al III-lea şi nu îşi putea imagina o nuntă în afara fastului cuvenit celebrarii unei astfel de uniuni împărăteşti. Pentru că visteria bizantină nu putea susţine cheltuielile enorme prevăzute de către împărat, acesta din urmă găseşte soluţia cea mai uşoară pentru ieşirea din criză: mărirea birurilor pe care supuşii săi erau datori să le plătească către împărat. Noua dare prevăzută îi afecta în primul rând pe crescătorii de animale, iar printre aceştia se numărau vlahii şi bulgarii din zona Muntelui Haemus. Dintre toate sursele epocii, cronica bizantinului Nicetas Choniates Akominatos este cea care redă destul de exact desfăşurarea evenimentelor din acea vreme.

Nicetas consemnează că noul bir, introdus abuziv, a adus multă nemulţumire vlahilor şi bulgarilor care locuiau pe muntele Haemus. Pentru a aduce la cunoştinţă împăratului nemulţumirea lor, aceştia trimit doi soli, aleşi deloc întâmplător. La drum pleacă fraţii Petru şi Ioan Asan, fruntaşi printre semenii lor. Departe de a fi luaţi în seamă, cei doi sunt pălmuiţi, umiliţi în faţa curţii imperiale şi trimişi acasă. Întorşi cu apăsarea eşecului şi cu pata ruşinii pe obrazul lor, cei doi fraţi plănuiesc o revoltă a poporului din acea zonă, formată în cea mai mare parte din vlahi şi bulgari. La început, populaţia mixtă a întâmpinat cu scepticism şi cu teamă propunerea lor, o atitudine deloc exagerată în acele vremuri, când contestarea unei astfel de puteri echivala cu un act de nebunie. Mai mult decât atât, localnicii purtau cu ei amintirea unei alte înfrâgeri dureroase suferită de către stramoşii lor, nu cu mult timp în urmă, în timpul mişcării de la Tesalia din 1066.

Petru şi Ioan Asan- pălmuiţi de împărat

Nicetas povesteşte cum, pentru a-i convinge de necesitatea acestei mişcării, fraţii nu s-au dat înapoi de la folosirea unor trucuri menite, nu atât să păcălească populaţia, cât să le inspire o fărâmă de credinţă în soarta glorioasă ce le era rezervată. În acest scop, se spune că cei doi fraţi ar fi adunat mai mulţi oameni despre care se credea că sunt îndrăciţi şi stăpâniţi de duhuri rele, şi i-au învăţat ca în timpul crizelor lor să spună: “Dumnezeul neamului bulgarilor şi vlahilor a binevoit şi a încuviinţat scuturarea jugului celui de demult”, şi ca o urmare a acestui semn divin “să pună mâna pe arme şi să pornească asupra romeilor şi pe cei prinşi în război să nu-i cruţe, ci să-i înjunghie şi să-i omoare fără milă”. Că acest episod este adevărat sau nu, cert este că populaţia de pe muntele Haemus avea destule motive pentru a porni această răscoală. Momentul nici că putea fi mai bine ales. Puternicul Imperiu Bizantin trecea printr-o perioadă tulbure, în care siguranţa sa era ameninţată serios de hoardele de unguri care năvăliseră cu doi ani în urmă dinspre nord-vest şi care repurtase deja primele succese.

Ungurii ocupaseră Belgradul, Brancevo, Nişul, ajungând până la Sofia. În acelaşi an în care vlahii şi bulgarii îşi pregăteau răscoala, dinspre Sicilia se iveşte o nouă ameninţare în prezenţa normanzilor, care înregistrează câteva victorii de scurtă durată, prin cucerirea oraşelor Durazzo, Serres, Amfipolis şi chiar Salonic. Scurtul avânt al acestora este potolit în toamna aceluiaşi an de către generalul bizantin Alexios Vranas. Misiunea lui era să aplice ulterior aceeaşi strategie şi în cazul răsculaţilor de la Muntele Haemus, însă mâna destinului hotărăşte ca lucrurile să se aşeze altfel. În loc să pornească împotriva vlahilor şi bulgarilor, generalul bizantin întoarce armele împotriva împăratului Isaac Anghelos, îşi adună trupele la Adrianopol şi se proclamă pe sine împărat. Pe acest fond complicat, ţesut din lupte interne şi ameninţări externe, îţi pregătesc fraţii Asăneşti răscoala. Primele mişcări ale acestora înregistrează câteva victorii notabile. Ameţit de succes, Petru chiar îndrăzneşte să poarte însemnele împărăteşti, rezervate exclusiv conducătorului bizantin: coroniţa aurie şi încălţările roşii.
Isaac Anghelos refuză să se lase intimidat de încercările celor doi fraţi vlahi, prin urmare demarează mai multe campanii împotriva acestora. În prima încercare, trece neobservat Balcanii şi atacă din spate răsculaţii. Armata vlaho-bulgară este înfrântă, însă cei doi fraţi reuşesc să fugă peste Dunăre, refugiindu-se la vecinii cumani. Îmbătat de victorie şi crezând că le-a dat o lecţie binemeritată moeşilor, împăratul bizantin neglijează să îşi ia măsurile rudimentare de precauţie şi se mulţumeşte să dea foc grânelor. Cum în plan politic, orice greşeală se plăteşte, Isaac Anghelos avea să simtă cât de curând consecinţele erorii sale. Departe de a-şi învăţa lecţia dorită de bizantini, cei doi fraţi, care acum se bucurau de ajutorul cumanilor, încep o acţiune largă de prădare a Traciei. O a doua încercare de oprire a campaniei de cucerire iniţiată de către conducătorii vlahi şi de către aliaţii cumani va demara în primăvara anului 1187. Pentru că rezultatele întârziau să apară, bizantinii sunt de acord să încheie un armistiţiu. Trimisul Asăneştilor la Constantinopol va fi Ioniţă, cel de-al treilea frate, care va da bir cu fugiţii doi ani mai târziu.

Situaţia politică a vremii

Ostilităţile reîncep, iar lui Petru îi vine ideea de a se alia cu armata cruciaţilor condusă de către împăratul german Frederic Barbarossa, care tocmai traversa în acea perioadă Peninsula Balcanică. Târgul părea avantajos pentru ambele părţi: Frederic Barbarossa primea un ajutor de 40.000 de soldaţi, iar Petru spera să primească mai uşor recunoaşterea titulaturii de “ţar”. În cele din urmă, propunerea a fost primită, însă Barbarossa nu a apucat să se bucure de acest avantaj numeric, pentru că ostilităţile cu bizantinii s-au aplanat. Cu toate acestea, Petru şi Ioan şi-au continuat planurile de invadare ale Traciei, forţându-l pe Isaac Anghelos să organizeze o altă campanie împotriva vlahilor dezlănţuiţi. Soarta nu s-a arătat prea favorabilă bizantinilor, iar după ce armata lui Isaac a fost surprinsă într-o trecătoare de către răsculaţi, printre pierderile însemnate era cât pe ce să se numere chiar şi viaţa împăratului. Această ultimă victorie întări şi mai mult poziţia Asăneştilor, rămaşi stăpâni peste ţara dintre Dunăre şi Balcani.
Din nefericire pentru împăratul Isaac Anghelos, acesta este detronat chiar înainte de a începe o nouă campanie, în 1195. Locul său este luat de către Alexie al III-lea Anghelos, însă nici acesta nu are mai multe şanse de reuşită în faţa răsculaţilor vlahi şi bulgari, a căror putere în zonă părea să crească de la o zi la alta.
Curând însă, Asăneştii încep să îşi numere propriile pierderi însemnate. După ce s-a opus bizantinilor timp îndelungat pe câmpul de luptă, Ioan Asan este ucis de către Ivanko/Iovanke, un nobil valah, dintr-o cauză care nu avea nimic de a face cu războiul sau cu politica, ci cu… dragostea. Deşi Petru răzbună moartea fratelui său, doar un an mai târziu îl paşte aceeaşi soartă. În 1197 moare în urma unei conspiraţii boiereşti. A mai rămas în viaţă doar cel de-al treilea frate din dinastia Asăneştilor, Ioniţă, pe care grecii îl numiseră Kaloioanes (Cel Frumos). Deşi nu există nicio îndoială că tocmai calităţile extraordinare ale celor trei fraţi au fost cele care au ajutat la propulsarea lor în fruntea răscoalei împotriva Imperiului Bizantin, dintre toţi, Ioniţă părea să fie cel mai dăruit cu remarcabile calităţi militare şi politice. În vremea lui Ioniţă, ceea ce a început ca o răscoală în semn de nemulţumire pentru introducerea unui nou bir, s-a transformat în instaurarea şi extinderea unui nou stat.
Datorită importantelor mişcări de ordin politic şi militar pe care le-a generat, Ioniţă a devenit una dintre cele mai însemnate personalităţi valahe din Balcani. Acesta a întins graniţele statului pe care îl conducea, a obţinut recunoaşterea oficială atât a Bizanţului, cât şi pe cea a papei. De la acesta din urmă, a obţinut recunoaşterea titlului de rege pentru sine şi cea de primat pentru arhiepiscopul bisericii noului stat. În acest sens, s-au păstrat documente care atestă corespondenţa acestora, prin intermediul cărora Ioniţă îi cerea papei Inocenţiu al III-lea coroana de împărat şi sceptrul şi demnitatea de patriarh pentru arhiepiscopul bisericii bulgare şi vlahe. Papa, în schimb, i-a cerut supunerea religioasă faţă de Roma. Ambele părti reuşesc să ajungă la un consens şi fiecare a obţinut, mai mult sau mai puţin, ceea ce şi-a dorit. Pe 8 noiembrie 1204, Ioniţă este încoronat ca rege al bulgarilor şi vlahilor, nu împărat aşa cum a cerut iniţial. I se predă diadema, sceptrul şi bula trimise de papa. Odată cu acestea a primit şi dreptul de a bate monedă. Ioniţă a promis, în schimb, respectarea legilor bisericii romane.

Veliko Târnovo –cetatea

Tot Asăneştii sunt cei care transformă din temelii Tareveţul, ridicând în mijlocul Balcanilor o cetate demnă de orice mare imperiu al vremii. O cetate ce avea să rămână cunoscută în istorie sub numele de Târnovgrad – a treia Roma şi al doilea Constantinopol. Aşezată pe colinele Tareveţ, Trapezita, Momina Krepost şi Sveta Gora, pe ambele maluri ale râului Iantra, cetatea ocupă o suprafaţă de 110.000 de metri pătraţi, imensa fortificaţie fiind întărită cu ziduri uriaşe cu o înălţime de peste 10 metri şi o grosime de până la 3,40 metri. Trei porţi succesive şi tot atâtea rânduri de turnuri şi creneluri au stat mai bine de două secole în calea năvălirilor barbare. Nu mai puţin de 21 de biserici ortodoxe se aflau în incinta cetăţii, fiecare dintre ele reprezentând centrul unei mici comunităţi. Alături de ele se regăsea şi palatul ţarilor, iar deasupra tuturor, în punctul cel mai înalt al muntelui, fusese ridicată patriarhia, poate şi ca un semn care să amintească viitorilor monarhi ascendentul puterii religioase asupra celei civile. Construit pe ruinele unei basilici bizantine, complexul patriarhal ocupa 3.000 de metri pătraţi şi a fost înconjurat, la rândul lui, de ziduri cu creneluri. Timp de peste 200 de ani, aici s-a aflat unul dintre cele mai mari centre culturale ale Balcanilor, lăcaş de învăţătură pentru mulţi dintre cărturarii vremii. Atât patriarhia, cât şi restul cetăţii au fost incendiate de otomani în anul 1393, anul prăbuşirii Tareveţului şi al Imperiului Vlaho-Bulgar. Printre cei căzuţi în apararea cetăţii s-a aflat şi Eftimie din Târnovo, ultimul patriarh din Târnovgrad, cea mai distinsă personalitate a sfârşitului de secol XIV.

Veliko Târnovo – monumentul dedicat ţarilor bulgari din dinastia Asăneştilor

Deşi noul stat, întemeiat de vlahi şi de bulgari, a devenit în scurtă vreme un stat totalmente bulgar din diverse considerente, această mişcare îndrăzneaţă a avut ca rezultat instaurarea puterii exemplului, având în centrul ei trei emblematice figuri, a căror naţionalitate reală a devenit ulterior un subiect aprins de discuţie.
Chiar dacă faptele şi mişcările istorice care datează deja de 900 de ani au fost în mare parte reconstituite, naţionalitatea răsculaţilor care au instaurat “Cel de-al doilea ţarat bulgar”, aşa cum a ramas în cărţile de istorie, este încă controversată. În privinţa acestui aspect, istoricii români şi cei bulgari încă nu au reuşit să ajungă la un consens. Cert este că învăţaţii bulgari contestă originea română a Asăneştilor. În opinia lor, aceştia ar fi fost bulgari sau chiar cumani, iar titlul pe care îl purta Ioniţă de “Rege al bulgarilor şi al vlahilor” nu ar fi decât varianta modificată de către scribii cancelariei papale, care au înlocuit cuvântul “graecorum” din documentele slave de la Târnovo, în “blachorum”. Prin urmare, Ioniţă nu era “Rege al bulgarilor şi al vlahilor”, ci al “bulgarilor şi grecilor”. Pentru că afirmaţiile acestora nu sunt susţinute în ochii învăţaţilor români, aceştia din urmă consideră că naţionalitatea valahă a Asăneştilor este mai presus de orice îndoială. Dovezile citate se bazează pe o serie de documente, provenind din surse şi zone geografice diferite. Istoricul român Constantin C. Giurescu face în a sa lucrare “Istoria Românilor”o expunere detaliată a surselor pe care învăţaţii români se bazează în susţinerea naţionalităţii valahe a Asăneştilor.
Cea mai importantă dintre acestea este cronica lui Nicetas Choniates Akominatos, care menţionează în repetate rânduri că Petru şi Ioan erau vlahi şi că aparţineau “acelui neam de oameni care locuiesc pe Muntele Haemus şi care înainte se numeau Mysi (locuitori ai Moesiei) şi care acum vlahi se cheamă”. Într-o altă menţiune detaliază cum într-una din expediţiile bizantinilor, un preot a fost luat prizonier, iar acesta “s-a rugat lui Asan, grăindu-i în limba lui, ştiutor fiind de limba vlahilor, să aibă milă de el şi să îl sloboadă”. Mai departe, cronica lui Ansbertus, descrie trecerea cruciaţilor prin Peninsula Balcanică şi povesteşte cum, la un moment dat, aceştia au fost luaţi prin surprindere de acel valah Ioniţă (în textul original “Blachus ille Iohannitius”), care avea pe lângă el “valahi şi cumani şi alţii”. Iată cum, un al doilea izvor, de origine germană de această dată, susţine naţionalitatea valahă a Asăneştilor.

Mai departe, vine rândul cronicarilor francezi să “depună marturie” în favoarea românilor. Geoffroy de Villehardouin, Henri de Valenciennes şi Robert de Clary îl mentionează pe Ioniţă sub numele de “Jehan le Blac” sau “Johanice le Blac”. În ultimul rând, dar nu în cele din urmă, sunt documentele cancelariei papale, în care se consemnează originea valahă a lui Ioniţă şi chiar faptul că acesta se trăge din vechii romani.
Toate aceste cronici, menţiuni şi documente, luate laolaltă, reprezintă pentru istoricii români o dovadă de netăgăduit a naţionalităţii valahe a celor trei fraţi Asăneşti care, prin perseverenţa şi dârzenia lor, au scris episodul în care istoria românilor s-a întâlnit cu cea a bulgarilor pentru a crea una dintre cele mai surprinzătoare pagini din istoria Balcanilor. O istorie pe care ambele popoare ar trebui să şi-o recunoască reciproc, în spiritul adevărului istoric.

Apostol Margarit

Apostol Mărgărit

Apostol Mărgărit s-a născut la 5 august 1832, în Blaţa, fiind fiul celnicului Condusteriu, dar a crescut şi a învăţat la Avdela, o localitate în Munţii Pindului – teritoriu de intersecţie etnică aromână, greacă şi albaneză. Tânărul Apostol Măgărit a fost numit învăţător la Goreanţa şi-i învaţă pe copiii de aici limba greacă, folosind însă dialogul aromân, drept pentru care a început să fie prigonit, fiind considerat duşman al Imperiului Otoman. Apostol Mărgărit a fost liderul naţional al aromânilor din Imperiul Otoman, dascăl şi inspector şcolar pentru Macedonia. Supravieţuieşte unor atentate, apoi este prins şi încarcerat. Reuşeşte să fugă la Bucureşti, unde intră în graţiile regelui Carol I şi este numit inspector general al şcolilor pentru aromânii din Balcani. După Războiul de Independenţă, el străbate toate satele cu populaţie aromână, îndemnandu-şi conaţionalii să-şi trimită copiii să înveţe carte Apostol Margarit românească.

Bineînţeles că această atitudine i-a atras duşmănia şi invidia Patriarhiei de la Constantinopol, a clerului şi a guvernului grec, care nu priveau cu simpatie întărirea conştiinţei naţionale româneşti în acel teritoriu. La 3 aprilie 1889, Apostol Mărgărit a fost ales membru al Academiei Române, bucurându-se de preţuirea tuturor slujitorilor istoriei şi literelor româneşti. S-a săvârşit din viaţă la 19 octombrie 1903 şi a avut parte de funeralii naţionale. A fost înmormântat în marginea oraşului Bitolia, pe un teren cumpărat de guvernul român, care a devenit ulterior cimitir românesc. În urma laborioasei sale activităţi a rămas un numar impresionant de şcoli româneşti în Balcani, unde se preda în limba româna şi-n dialect aromân: 93 de şcoli primare, în 67 de localităţi, având 224 de învăţători şi 5.142 elevi; 6 scoli secundare, două şcoli de comerţ (Janina şi Salonic) şi o Şcoală Superioară, la Elbasan (Albania). A militat pentru strângerea relaţiilor diplomatice dintre România şi Imperiul Otoman. „Întâiul nostru interes, al Armânilor, este mântuirea Imperiului Otoman. Noi nu sperăm să ne unim mâne cu fraţii noştri din România: suntem despărţiţi de dânşii prin principate şi regate… O crisă orientală ne-ar da în mânile Sârbilor, Grecilor sau Bulgarilor, popoare creştine şi civilisate, cari, ţinându-ne deja prin comunitatea de religiune, ar voi să ne ţie şi prin comunitatea de limbă, ne-ar închide şcoalele, ne-ar risipi comunităţile”. Au existat două încercări de asasinat asupra lui.

 Episodul IV: Carpatii Nordici

Astra Romana

 

Series Navigation

<< Romanii Vechi. Istoria Noastra! Cadrilaterul – Cea mai veche tara romaneascaRomanii vechi. Istoria Noastra. Carpatii Nordici – istorie romaneasca >>