SÁGEŢILE IMPERIULUI…

…Soarelui Rasare. Deci, Japonia! Si da, rachete chiar daca realizarile “japilor” nu s-au ridicat nicicum la valoarea tizilor americani, germani si sovietici fiind cu deosebire proiectile si lansatoare rudimentare! Desi japonezii au constientizat rapid importanta militara a rachetelor ca proiectile de artilerie avand informatii substantiale via-Germania cu privire la teribila Katiusa sovietica, oamenii de stiinta niponi n-au beneficiat nicicum de resursele necesare (Japonia n-avea cum asigura metale rare si alte materiale necesare constructiei de rachete fiindca solul local n-are resurse), basca faptul ca experienta era zero iar capacitatea industriala, asijderea! (ei bine, Japonia colabora cu Germania pe linia schimbului de informatii inca din 11 noiembrie 1937, colaborare perfectata intre Baron Hiroshi Oshima, ambasadorul Japoniei la Berlin, si amiralul Wilhelm Franz Canaris, seful Abwehr, serviciul militar de spionaj german. Unul dintre analistii Kempeitai, serviciul militar de informatii japonez, marturisea dupa razboi colegilor americani ca “am fost dezamagiti de colaborarea cu Abwehrul. Astia desconsiderau in 1940 puterea militara si economica a SUA chiar mai mult decat noi…Si noi i-am crezut!” Sa punem la indoiala puterea informatiei in creionarea strategiei militare? Cu siguranta NU! Ca fapt divers, Hiroshi Oshima era bun prieten cu Canaris primind de la acesta date substantiale legate de tehnologia germana, cu siguranta din 1942).

Asta nu inseamna ca n-au incercat, rezultate relativ bune avand spre finalul razboiului cand evident era prea tarziu! Vom vedea proiectilele-racheta nipone dar si proiectul unei rachete de croaziera putin cunoscut si-n ziua de astazi, proiecte realizate cu ajutor german.

Un impediment clar in dezvoltarea rachetismului in Tara Soarelui Rasare a fost rivalitatea istorica dintre Armata Imperiala Japoneza/IJA/Dai-Nippon Teikoku Rikugun si Marina Imperiala Japoneza/IJN/Dai-Nippon Teikoku Kaigun, cele doua structuri militare majore dezvoltand deseori programe de cercetare similare consumand inutil resurse esentiale in loc sa colaboreze. Batalia dintre IJA si IJN pentru resurse materiale destinate efortului de razboi devenise crunta in ultimii 3 ani de razboi, fapt sesizat chiar de catre Yamamoto!

Se pare ca cercetari profunde si accentuate in privinta propulsiei reactive au debutat in Japonia in 1940-1941-1942, cert fiind faptul ca in iulie 1942 la Santierul Naval din Nagasaki care apartinea Mitsubishi Jukogyo Kabushiki-kaisha/MKK/Mitsubishi Heavy Industries/MHI, santier care lucra din plin pentru IJN, s-a testat primul motor-racheta cu combustibil lichid autohton montat pe o torpila, posibil Type 93/Long Lance. Nu se stie nimic despre acest motor-racheta decat ca se numea AZ, folosea Metanol drept combustibil+oxigen comprimat drept oxidant si dezvolta 220 kgf. Din el, foarte probabil, in 1943-1944 au derivat cateva rachete JATO destinate aeronavelor, insa asta nu-i nicicum o certitudine! Pacat ca multe date, planuri, schite, fotografii, etc au fost distruse de militarii japonezi inainte de capitulare pentru a nu cadea nimic important in mainile invingatorilor. Multe date provin din marturiile tarzii ale celor care au lucrat la ele, ale militarilor care le-au testat, date care nu pot fi verificate nicicum…Drept urmare, ne vom opri asupra proiectelor care au vazut frontul si asupra celor gasite de catre americani in diverse stadii de executie. Nu inainte de a mentiona faptul ca, cel putin in privinta motoarelor-racheta, a turboreactoarelor si rachetelor, cercetarile nipone au fost impulsionate dupa aprilie 1942 cu ajutor german venit prin intermediul Misiunilor Yanagi intreprinse de Marina japoneza. Dar ce-au fost aceste “misiuni” si cu ce s-a ales industria si masinaria de razboi nipona in urma lor?

Misiunile Yanagi isi au originea in Pactul Tripartit semnat pe 27 septembrie 1940 la Berlin intre Germania Nazista (Adolf Hitler), Imperiul Japonez (Saburo Kurusu, ambasadorul Japoniei la Berlin, 1939-noiembrie 1941) si Italia Fascista (Conte Galeazzo Ciano, diplomat reprezentant al MAE italian), acesta prevazand printre altele schimburi de informatii, cooperare tehnica militara, schimburi de personal, scolarizare/pregatire personal si schimb de materii prime destinate efortului de razboi (Pactul Tripartit a pus bazele cooperarii militare si politice intre Japonia, Germania si Italia, a fost actul oficial de nastere al Axei. Noi am aderat la acest Pact pe 23 noiembrie 1940, General Ion Antonescu). Deci, in randurile care urmeaza vom vedea cum au facut japonezii rost de tehnologie de varf din Germania, efortul, reusita si nereusita!

Primele vizite reciproce ale unor nave comerciale germane au avut loc nu mult dupa semnarea Pactului…Intre decembrie 1940-iunie 1941, cinci cargouri germane au plecat incarcate cu materii prime, cauciuc cu deosebire dar si matase pentru parasute, din Japonia spre Germania, insa doar 3 au reusit sa finalizeze cu bine calatoria ajungand la Bordeaux. Pana in februarie 1942, noua nave comerciale germane+trei italiene au mers in Japonia, insa 3 au fost scufundate pe ruta de intoarcere. Era clar atat pentru Germania cat si pentru Japonia ca aceste calatorii erau deosebit de riscante si costisitoare, Japonia, cu deosebire, nepermitandu-si sa piarda cargouri si petroliere deoarece avea stringenta nevoie de ele in Pacific (nu cu mult inainte de Pearl Harbour, navele Marinei Comerciale fusesera rechizitionate de catre Marina Imperiala, echipajele trecand la organizare si statut militar. In 1939, Marina Comerciala japoneza avea 2337 de nave capabile sa tina marea insumand 5.629.845 tone –locul III in lume dupa Marea Britanie si SUA. Au construit nave insumand 4.250.000 de tone in timpul WW II insa au avut pierderi uriase, 2346 de nave scufundate/9.700.000 de tone –peste 5.000.000 de tone au fost trimise la fund de catre submarinele americane, aviatia ambarcata/portavioane fiind ceva mai “modesta”, doar 2.000.000 de tone. La sfarsitul WW II, Marina Comerciala era doar o umbra a ceea ce fusese in 1939, mai aveau nave ce abia insumau 1.300.000 de tone, insa 70% dintre acestea nu mai erau capabile sa faca voiaje lungi datorita uzurii si a avariilor capatate in razboi). Insa, nici germanii si nici japonezii nu stiau ca Signal Intelligence Service/SIS –US Army (stramosul National Security Agency/NSA) si Communication Special Unit/Office of Naval Intelligence/ONI-US Navy, descriptau mesajele japoneze (japonezii foloseau inca din 1939 masina de cifrat Enigma modificata de catre tehnicienii germani. Codul japonez numit de catre SUA –Purple, fiind spart de catre criptanalistii US Army&SIS).

Situatia avea sa se inrautateasca odata cu invazia de catre Germania a URSS in iunie 1941, transportul de materiale militare si personal pe calea ferata transsiberiana incetand brusc (se pare ca germanii intentionau sa duca materiale militare in Japonia din Rusia si cu 3 Junkers Ju-52, aeronave de transport trimotor, pana la momentul iunie 1941. Nu exista date certe ca ar fi facut asta! Posibil sa fi avut in vedere asta dupa iunie 1941, insa nimic nu e cert. Cert e faptul ca generalul Tomoyuki Yamashita a “vizitat” un  Ju-52 in Germania, 1942, acesta aflandu-se acolo pentru a perfecta colaborarea militara cu nazistii si Italia. A vazut ce blindate aveau germanii si a cerut imperios imbunatatirea celor japoneze –astea au ramas pana la final doar o gluma proasta, ca si ale italienilor, dealtfel! Pe langa asta, Yamashita a cerut infintarea corpului de parasutisti, mecanizarea armatei, conducere centralizata unica grupata intr-un singur minister/Ministerul Apararii si crearea unui serviciu de propaganda eficient. Oricum, cel mai bun transportor aerian al Japoniei in WW II a fost Nakajima L2D/Showa L2D “Tabby”, bimotor copie dupa…Douglas DC-3). Drept urmare, vizitele navelor de suprafata au fost reduse pana la anulare trecandu-se la…submarine.

I-29 Type B1

  Prima vizita “de lucru” a unui submarin japonez in Germania a avut loc in 1942. Concret, I-30/Clasa B-1/3713 tone in imersiune, 109 m lungime, autonomie 26.000 km la 30 kmh navigand la suprafata, pleaca din Kure spre Lorient/vestul Frantei pe 22 aprilie 1942, ajungand cu bine in Franta pe 5 august 1942 (I-30 facea parte din Escadrila 8 Submarine comandata de catre Capitan Noboru Ishizaki alaturi de I-10/16/18/20+navele de sprijin avand baza la Penang. Pe 24 iunie 1942 in apropiere de Madagascar, preia materii prime destinate Germaniei de pe crucisatoarele auxiliare Hokoku Maru/cargou/nava de pasageri inarmat de 10.500 tone si Aikoku Maru. Ca fapt divers, IJN a rechizitionat in 1941-1942 toate cele trei pasagere/cargouri de 10.500 tone pe care le detinea/le construia Marina Comerciala, Hokoku Maru, Aikoku Maru si Gokoku Maru. In 1943 le foloseau in Pacific ca transportoare de trupe si munitii, toate au fost scufundate de catre americani pana la sfarsitul lui 1944. Navele acestea au fost cele mai mari transportoare de trupe folosite de IJN in Pacific, rare si pretioase.  Germanii au codificat misiunea I-30 – Kirschblute/Floare de Cires, acordand mare importanta misiunii si incarcaturii fiindca cu mult inainte de Lorient, la intrarea in Golful Biscaya/nordul Spaniei –Oceanul Atlantic, au fost escortati de puitoare de mine ale Kriegsmarine si 8 Junkers Ju-88 ale Luftwaffe. La sosirea in Lorient, comandorul Shinobu Endo, comandantul I-30, a fost decorat in cadru festiv de catre seful Kriegsmarine si de reprezentantul IJN la Berlin,Yokoi Tadao).

Hokoku Maru – 1942

I-30 a adus in Germania mica/1500 kg, colorant natural pentru lacuri/660 kg si torpile cu lansare de pe avioane Type-91/2000 m raza de actiune, 78 kmh viteza maxima (Kriegsmarine era interesata de ele pentru a realiza ceva similar destinat aeronavelor ce urmau a fi ambarcate pe unicul lor portavion, Graf Zeppelin, ramas nefinalizat pana la sfarsitul razboiului in Europa. Eeee, expertii Kriegsmarine au profitat de faptul ca I-30 era in Lorient evaluandu-l cu acceptul capitanului Endo ajungand la concluzii deloc magulitoare pentru tehnologia japoneza submarina…Experti germani in submarine, inclusiv comandanti de U-Boot, au concluzionat ca zgomotul produs de motoarele diesel si electrice ale submarinului japonez sunt “deosebit de ridicate” fata de suratele germane ceea ce facea nava usor de detectat si localizat de catre Aliati prin hidrofon si sonar. De asemenea, germanii au stabilit ca sectiunea transversala a submarinului japonez era “prea mare” facandu-l usor de localizat de catre aeronavele aliate echipate cu radar, drept urmare le-au facut cadou un detector radar pasiv FuMB-1Metox 600A “Biscay Cross” pe care l-au montat pe chioscul submarinului, o antena rudimentara compusa din 5 piese in forma de cruce intrata in dotarea U-Boot din august 1942, antena detectand emisii radar aeriene de la maxim 8 km, insa era slabut neavand capacitatea sa distinga intre amic si inamic, capitanii U-Boot-urilor plangandu-se de faptul ca detectau emisii radar Luftwaffe crezand ca-s britanice, trecandu-i transpiratiile inutil! Mai mult decat atat, tunul binat AA Type 96/Kyuroku-shiki nijyugo-miri Kokakukiju calibrul 25 mm, copie sub licenta Hotchkiss/Franta, avea cadenta de tragere mica si nu se simtea prea bine in apa, drept urmare germanii l-au demontat si au montat in locul lui un Mauser cu 4 tevi/2 cm Flakvierling 38, mult mai rapid si mult mai eficient avand sistem de vizare si ochire Zeiss. Si fiindca vroiau sa fie marinimosi cu aliatii niponi, le-au reparat unicul hidroavion de la bord, Yokosuka E14Y1 “Glen” –recunoastere indepartata si bombardament usor, biloc, viteza maxima la nivelul marii 246 km/croaziera 167 kmh, autonomie 881 km fara cele doua bombe de 76 kg acrosate, doar cu mitraliera Type 92/7,70 mm pentru aparare apropiata –acesta avand un flotor spart. L-au evaluat in zbor si pe asta fara a fi deloc impresionati, surse independente sustin ca japonezii au vrut sa-l faca cadou germanilor pentru a mari cantitatea de marfuri pe care o puteau lua la bord insa Kriegsmarine n-a acceptat considerandu-l “neinteresant”).

I-30 a plecat spre Japonia cu planurile tehnice ale radarului Wurzburg+un radar dezmembrat si ambalat in cutii de lemn (avea la bord si cativa ingineri de la firma producatoare Telefunken. Astia au scapat ajutand substantial la crearea radarelor locale), 5 torpile G7A+3G7E, 5 Torpedo Vorhalterechner (echipament de calcul automat al traiectoriei torpilelor produs de compania Siemens), 20 tunuri Mauser/4 tevi calibrul 20 mm (2 cm Flakvierling 38), 240 de canistre Bold (contramasuri destinate bruierii sonarelor inamice aflate in dotarea U-Boot. Fiecare canistra tip tub continea calciu efervescent/var nestins care odata eliberat in apa producea bule de aer si zgomot puternic ajutand submarinul sa scape de sonar), planurile+un exemplar bomba-zburatoare V1, tunuri antitanc (foarte probabil au primit si schitele tehnice ale tunului sovietic ZIS-2/57 mm evaluat anterior de germani. Pe baza acestuia au realizat in 1943 tunul antitanc Type-2 Ho-I/57 mm), 50 de masini de criptat Enigma si diamante industriale, toata incarcatura valorand un milion de yeni (alte surse, doar diamantele valorand banii astia!).

A plecat, parea a avea noroc, pe 8/9 octombrie 1942 ajunge in Portul Penang/Malaiezia pentru realimentare cu combustibil si aprovizionare cu alimente si apa. In aceeasi zi pleaca spre Singapore prin Stramtoarea Malacca unde ajunge in dimineata lui 13 octombrie, facand o scurta escala in Portul Keppel (aici au descarcat 10 dintre masinile de criptat Enigma, spre marele lor noroc! Al japonezilor, bineinteles! Sau nu, al Aliatilor! Cele 10 criptoare Enigma au fost solicitate de catre contraamiralul Zenshiro Hoshina, comandantul Biroului Planificare si Logistica din cadrul IJN, si unul dintre planificatorii Misiunilor Yanagi, aflat atunci la Penang). Dupa ora 16.00/13 octombrie 1942 pleaca spre Japonia cu incarcatura pretioasa insa la aproximativ 5 km est de Portul Keppel/Singapore, loveste o mina marina britanica scufundandu-se, 13 submarinisti pierzandu-si viata (Comandorul Endo si 96 membri a-i echipajului au fost salvati. Interesant e faptul ca ofiterul cu navigatia de pe I-30 solicitase si obtinuse harti detaliate cu zonele deminate de oamenii din subordinea contraamiralului Denshichi Okawachi, comandantul Flotei Expeditionare Sudice/Dai-Ichi Nanken Kantai). Scafandrii de la Unitatea 101 Reparatii Navale au reusit sa recupereze o parte din pretioasa incarcatura, inclusiv majoritatea tunurilor calibrul 20 mm, cele 5 Torpedo Vorhalterechner, insa planurile si componentele radarului Wurzburg+cele 40 de criptoare Enigma ramase au fost distruse in explozie+ apa sarata. Japonezii i-au anuntat pe germani abia dupa patru luni de la dezastru…

Nu se stie daca au mai solicitat vreun radar Wurzburg insa e cert ca Japonia a produs un radar similar numit Ta-Chi 24, radar considerat copie Wurzburg (foarte probabil realizat cu ajutorul tehnicienilor de la Telefunken/Germania. Radarul a fost produs la Tama Technology Research Institute/TTRI in colaborare cu Toshiba Shibaura Denki/TSD si Nippon Electric Company/NEC, radar cu baza la sol usor modificat destinat IJN, insa asta n-a vazut productia de serie ramanand la stadiul de prototip. Si Marina japoneza a incercat copierea radarului Wurzburg, in martie 1945 exista un prototip numit Type 23 la Naval Technical Research Institute/NTRI, un prototip navalizat mult simplificat fata de radarul original german care teoretic,putea detecta tinte navale de mari dimensiuni aflate la 35 km distanta. Oricum, IJN a stat pe toata durata razboiului din Pacific prost la capitolul radare…Primele radare au aparut pe cuirasatele Ise si Hyuga in aprilie 1942, radare Type 12/840 kg greutate, 200 MHz. N-au produs mai mult de 40 de exemplare pana la finalul razboiului!  

  Ca fapt divers, japonezii clasificau radarele astfel: Ta-Chi/Ta-Tama+Chi –baza la sol; Ta-Se/Ta-Tama+Se-ambarcat; Ta-Ki/Ta-Tama+Ki-aeropurtat. Dezvoltarea radarelorde detectare si urmarire a aeronavelor in zbor a debutat tarziu, pornindu-se de la un SCR-268/lungime de unda 1 m/200 MHz american de captura, japonezii scotand copia locala Ta-Chi 1. Toshiba dezvolta in 1944 o varianta simplificata a Ta-Chi 1 numita Ta-Chi 2, insa au renuntat datorita faptului ca era “fragil”, deloc optimizat pentru utilizare in teren si conditii de campanie. De altfel, toate radarele japoneze au fost nereusite, putin fiabile in exploatare si usor de bruiat!).

I-8 la Brest 1943

  Al doilea submarin care a plecat in voiaj spre Germania a fost I-8/Clasa J-3, 3640 de tone in imersiune comandat de catre Capitan Shinji Uchino, in iunie 1943. Eee, abia acum aceste voiaje submarine au primit numele de Misiuni Yanagi, si n-au fost ideea japonezilor ci a germanilor! Da, a germanilor fiindca pe 31 martie 1943, ambasadorul Japoniei la Berlin, General-locotenent Oshima Hiroshi, trimite o telegrama cifrata la Tokyo prin care informa/raporta ca feldmaresalul Erich von Manstein a propus ca submarine vechi de mare tonaj sa fie transformate in transportoare/cargouri submarine si alocate transportului de marfuri, echipamente, tehnologie militara, personal intre Europa si Orientul Indepartat, cu deosebire intre Germania si Japonia, mergand pe considerentul ca astfel cresc sansele de reusita fiindca datorita blocadei Aliate, navele de suprafata n-aveau prea multe sanse (Manstein a fost unul dintre cei mai capabili generali germani, un bun profesionist al armelor respectat de catre Aliati. In 1953 devine consilier militar in Guvernul RFG si creator al armatei federale, Bundeswehr). General-locotenent Oshima Hiroshi recomanda la sfarsitul telegramei ca Marina Imperiala sa aplice cat mai curand posibil sugestia germanilor tinand cont de nevoia stringenta a Japoniei de materii prime si tehnologie (la acea vreme, Germania putea furniza tehnologie insa prea putine materii prime. Un exemplu elocvent e tabla de aluminiu necesara constructiei de aeronave si aluminiul pentru motoare…Germania era si ea in deficit, japonezii cerand cu disperare aluminiu! Ehhh germanii, la sfarsitul lui 1943 recuperau aluminiul de la aeronavele Aliate doborate, basca oalele si tigaile populatiei. Japonia a facut la fel pana ce populatia n-a mai avut ce…dona. Drept urmare, pe unde s-a putut, aluminiul a fost inlocuit cu lemn!). Ehhh, mesajul lui Oshima cifrat in Cod Purple a fost interceptat de catre americani si decodat, Aliatii adoptand masuri de contracarare care au facut ca doar patru submarine japoneze si doua germane sa incerce aceasta calatorie trans-oceanica in WW II dupa I-30, fiind vorba despre I-8/iunie 1943, I-34/octombrie 1943, I-29/noiembrie 1943, I-52/martie 1944 + nemtoaicele U-180&U-511/august 1943. U-234 a plecat si el spre Japonia in mai 1945 insa n-a mai ajuns datorita capitularii Germaniei. Si revenim la I-8 pentru a vedea “lupta” disperata a Japoniei pentru resurse si tehnologie…

I-8, submarin Type-3/Junsen-gata sensuikan/crucisator-submarin. I-8 era Clasa Junsen III fiind construit pe Santierul Naval din Kobe/Kawasaki Industries, 3640 tone in imersiune, 109,30 m lungime, viteza maxima in imersiune 14,80 kmh/la suprafata 42,60 kmh, autonomie la suprafata 26.000 km la viteza de 30 kmh/sub apa 150 km la viteza de 5,60 kmh, adancime maxima de scufundare in siguranta 100 m, echipaj 100, rezerva interna de combustibil 800 tone, 6 tuburi lanstorpila calibrul 533 mm+20 de torpile Type-89/533 mm+doua tunuri pe punte calibrul 140 mm+2 tunuri AA calibrul 13 mm, dispunea de un hidroavion in hangar Yokosuka E14Y. I-8 pleaca pe 1 iunie 1943 din Kure catre Lorient avandu-l la comanda pe Shinji Uchino odata cu I-10 (Type A1/4150 tone in imersiune/113,70 m lungime/30.000 km autonomie navigand la suprafata cu viteza de 30 kmh) si nava baza pentru submarine Hie Maru (la origine nava de linie oceanica de 11.616 tone. Nava a sfarsit ca transportor de trupe in Pacific, februarie 1944). Avea la bord doua torpile Type-95 “Long Lance” (autonomie 12 km la viteza de 87 kmh, kerosen+oxigen, ogiva de 450 kg), carcase de torpile Type-95, schitele unui giroscop electric destinat torpilelor (asta a fost folosit pe Kaiten Type 1 din 1944, torpila-umana/submarine kamikadze. Era un fel de pilot automat primitiv si a inlocuit giroscopul pneumatic clasic al torpilelor japoneze permitandu-i pilotului sinucigas sa aiba control total asupra armei –navigatie, viteza) si schitele+noul avion de recunoastere ambarcat demontat in lazi (foarte probabil era vorba de Nakajima C6 Saiun/Myrt, 11 m lungime, viteza maxima 610 kmh la 6100 m altitudine, autonomie 5300 km cu rezervor ventral de combustibil de 750 L, o mitraliera Type-1/7,92 mm pentru aparare, echipaj 3, in productie din martie 1943).

Sadatoshi Norita & RO-501

Insa cea mai valoroasa incarcatura era cea umana, I-8 avea la bord in afara echipajului alti 48 de oameni aflati sub comanda locotenent-comandorului Sadatoshi Norita, acestia mergand in Germania pentru a fi scolarizati pe noile submarine Type-IXC/40 (submarine Type-IXC imbunatatite avand autonomia si viteza usor marite, 1257 tone in imersiune. IJN a luat 5 submarine Type-IXC/40 de la Kriegsmarine, U-511/RO-500, U-1224/RO-501,U-181/I-501, U-862/I-502, U-195/I-506. Oamenii comandorului Norita urmau sa-l preia pe U-1224 “Marco Polo 2”, submarin transferat de Kriegsmarine pe 15 februarie 1944 catre Marina Imperiala pentru examinare si inginerie inversa. Expertii Kriegsmarine nu fusesera deloc incantati de tehnologia submarina nipona, fapt notificat anterior. Tot echipajul “suplimentar” fusese inghesuit in camera torpilelor golita de armament –aveau doar torpilele cadou pentru germani in tuburile lanstorpila). De asemenea, mai avea la bord 4 vorbitori de germana/translatori (astia erau cifrori si urmau a fi scolarizati pe Enigma), un ofiter-medic (unele surse independente sustin ca asta era expert in razboi bacteriologic, insa e putin probabil sa fie asa. Cel mai probabil era expert in medicina aeronautica sau medicina de urgenta/boli tropicale) si un inginer expert in motoare pentru torpile. Pe 10 iunie ajunge in Singapore de unde preia o incarcatura de chinina, tabla de otel si cauciuc brut indreptandu-se spre Penang. De aici a plecat singur spre Germania via Atlantic ajungand pe 21 iulie 1943, intrand direct in furtuni teribile care l-au zdruncinat serios timp de 10 zile. Pe 24 iulie 1943, Locotenent-comandor Uchino primeste prin radio un avertisment din partea germanilor cu privire la existenta in zona a aeronavelor aliate de patrulare echipate cu radar recomandandu-i-se navigarea in imersiune pe cat posibil. Cinci zile mai tarziu, datorita intensificarii pericolului de a fi detectat din aer, germanii ii recomanda sa se indrepte spre Brest in loc de Lorient.

Pe 2 august 1943, I-8 trece Ecuatorul iar pe 20 august se intalneste cu U-161 comandat de catre Albrecht Achille, Korvettenkapitan/Capitan de Corveta (postum), un as al submarinelor aflat la comanda lui “161” din ianuarie 1942 (pe 27 septembrie 1943, U-161 avea sa fie scufundat la nord-est de Bahia/Brazilia de o aeronava de patrulare a US Navy dupa 6 patrule si 435 zile pe mare). Cu aceasta ocazie, germanii au montat pe chioscul I-8 un radar FuMB-600A Metox, la bord urcandu-se locotenentul Jahn si doi subofiteri radiotelegrafisti/operatori radar. Pe 29 august 1943, I-8 intra in Golful Biscaya escortat de aeronave Ju-88 ale Luftwaffe, ajungand la Brest doua zile mai tarziu. Eeee, presa si radioul german anunta triumfator chiar din a doua zi de la sosirea submarinului japonez la Brest ca “acum chiar si submarinele japoneze actioneaza in Atlantic” insa era doar propaganda mincinoasa…In sfarsit, dupa aproximativ o luna, I-8 pleaca din Brest spre Japonia pe 5 octombrie 1943 avand la bord un motor Daimler-Benz DB-601A (astea motorizau ME-109/110. Le-au produs sub licenta –Aichi Kokuki KK AE1A Atsuta pentru IJN si Kawasaki Ha-40 pentru IJA. Aceste motoare au fost vazute pe vanatorul Kawasaki Ki-61 Hien/Tony), cronometre, radare, sonare, tunuri antiaeriene, torpile si…penicilina (multi soldati japonezi si-au pierdut viata fiindca nu exista penicilina in Japonia. Ranitii americani in Pacific isi datoreaza viata si penicilinei, antibioticul minune aflat in ranita sanitarilor si nu numai).

In plus, la bord s-au urcat contraamiralul Tadao Yokoi, atasatul naval japonez la Berlin, capitanul Sukeyoshi Hosoya, fost atasat naval japonez in Franta (decembrie 1939-martie 1943), patru ofiteri Kriegsmarine, un ofiter Wehrmacht si tehnicieni+operatori radar, hidrofon si sonar (astia urmau sa-i familiarizeze pe militarii niponi cu noua tehnologie pe care o duceau in cala). Pe 6 octombrie 1943 dupa ce trece Ecuatorul, I-8 trimite un mesaj germanilor cu pozitia submarinului, insa mesajul a fost interceptat de aliati. Pe 7 octombrie e atacat de un avion aliat dar reuseste sa se scufunde si sa scape, trecand de Cape Town/Africa de Sud pe 13 noiembrie 1943, zi in care “colegul” sau I-34 (Junsen Kaidai, Type B1, 3654 tone in imersiune) care se indrepta spre Franta/Lorient avand in cala cauciuc brut, chinina, wolfram, opiu si tehnica militara, e torpilat de submarinul britanic HMS Taurus/P399 (Clasa T, 1560 tone in imersiune) la sud de Penang, acesta fiind primul submarin japonez scufundat de catre un submarin britanic in WW II. Datorita pericolului reprezentat de aeronavele SUA si aliate, lui I-8 i se ordona sa se indrepte spre Singapore, Baza Navala Seletar, unde ajunge pe 5 decembrie 1943. Aici, submarinul ancoreaza langa I-29 comandat de catre Takakazu Kinashi care tocmai venise din Kure si urma a pleca spre Franta, comandantul Uchino avertizandu-si colegul despre pericolul constant reprezentat de aeronavele aliate echipate cu radar, laudand detectorul radar Metox primit de la germani/U-161, considerand ca acesta “l-a scapat de multe necazuri” (Capitan Takakazu Kinashi e considerat asul submarinelor japoneze in WW II/Pacific. Cu I-19/Type B-1 a scufundat la Guadalcanal portavionul USS Wasp/CV-7 si distrugatorul USS O’Brien/DD-415, avariand cuirasatul USS North Carolina/BB-55, US Navy fiind nevoita sa-l retraga pentru reparatii). Dupa cateva zile de odihna, recuperare, realimentare si reaprovizionare, I-8 pleaca spre Kure unde ajunge pe 21 decembrie fara incidente finalizand o calatorie de 48.280 km. Uchino a fost chemat la Tokyo pentru a-si prezenta raportul amiralului Osami Nagano, seful Statului Major al Marinei Imperiale (unul dintre planificatorii atacului de la Pearl Harbour. Ca fapt divers, Nagano a fost unul dintre putinii ofiteri de rang inalt ai IJN interogati de US Navy dupa capitulare. Ofiterii americani l-au descries ca fiind “pe deplin cooperant/vesnic alert/inteligent/nerabdator sa dezvolte prietenie cu americanii”. Avea sa fie judecat ca criminal de razboi dar a decedat inainte de finalul procesului pe 5 ianuarie 1947) si amiralului Shigetaro Shimada, Ministrul Marinei (eeee, asta fusese submarinist, in perioada 1decembrie 1930-1 decembrie 1931 fusese comandantul Scolii de Submarine din cadrul Flotei 1/Dai-ichi Kantai).

Va urma.

 

WW

 

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia, Enciclopedia Libera, Internet.

wp.scn.ru

tanks45.tripod.com

sciencephoto.com

ram-home.com

albumwar2.com

quora.com

live.warthunder.com

carbinesforcollectors.com

lonesentry.com

forum.axishistory.com

nevingtonwarmuseum.com

simpleplanes.com