Era unu noaptea. În sala de studiu pentru mobilizare, care era şi sală de şedinţe se făcu linişte.
– Tovarăşe comandant, toate cadrele convocate sunt prezente la şedinţă, spuse şeful BPL.
Comandantul se uită la ceasul de pe perete, îşi mai aruncă o privire asupra hârtiilor din faţa sa şi spuse:
– Stimaţi tovarăşi ofiţeri, v-am adunat la această oră pentru a vă prezenta un ordin primit cu puţin timp în urmă. Ştiţi că în ţară, situaţia este foarte gravă, ca urmare a unor evenimente petrecute la Timişoara şi care se pare că iau amploare. Că ceea ce se petrece nu e bine, cred că ne-am dat cu toţii seama, căci suntem în alarmă de luptă parţială. Dar chiar dacă e şi parţială, e totuşi alarmă de luptă şi ne putem aştepta la ce e mai rău.
În aceste momente, poate cele mai grele pe care le trăim, trebuie să ne mobilizăm eforturile şi strâns uniţi în jurul partidului, în frunte cu comandantul nostru suprem, să acţionăm cu hotărâre pentru îndeplinirea sarcinilor ce ni se vor încredinţa şi să nu întrerupem planul nostru de pregătire de luptă şi politică. Mi-e teamă ca aceste evenimente să nu ne încurce şi să ne dea peste cap cea mai importantă activitate a unităţii noastre din acest an, adică aplicaţia cu trageri de luptă, cu trupe, în teren, care este planificată a avea loc peste o săptămână.
Făcând o mică pauză, comandantul aruncă o privire către cei din sală şi văzându-mă, zise cu surprindere:
– Tovarăşe locotenent- major, dumneata, ce cauţi aici?
– Tovarăşe maior, raportez că ţin locul la comanda batalionului de tancuri, ca şef de stat major…
– Dar unde e comandantul batalionului?
– La ţară… a plecat să taie porcul, chiar dumneavoastră i-aţi aprobat cinci zile de concediu, înainte de alarmă…
– Şi nu l-ai anunţat?
– Am încercat şi am luat măsurile necesare. În localitatea unde e plecat, nu există telefon. Am trimis încă de ieri agentul, dar văd că durează, ştiţi…
– Bine, bine, stai jos! îmi spune, nelăsându-mă să-mi termin fraza.
Apoi continuă să prezinte ordinul, dar pe alt ton, de parcă nici lui nu-i venea să creadă ce-i vedeau ochii:
– Fiţi atenţi aici… cică, manifestanţii se vor deda la vandalism şi la alte acte de violenţă… vor striga lozinci anticonstituţionale, antinaţionale, provocatoare la adresa partidului şi statului nostru. Vor fi bine organizaţi, iar ca să se protejeze şi să îngreuneze acţiunea organelor de ordine, vor pune în primele rânduri copiii şi femeile însărcinate. Pentru restabilirea ordinii, armata, miliţia, trupele ministerului de interne pot întrebuinţa armamentul din dotare, făcând uz de armă, potrivit prevederilor regulamentare. Întâi, foc de avertisment în plan vertical, iar dacă lucrurile degenerează, foc la picioare… Ce tot comentezi acolo, tovarăşe locotenent-major?
– Nu comentam, tovarăşe maior. Gândeam cu voce tare cum ar trebui să punem în aplicare un asemenea ordin, noi, tanchiştii…
– Adică?!
– Adică, dacă e să tragem la picioare, cu ce e mai bine, cu mitraliera sau cu tunul?!
– Cum îndrăzneşti, tovarăşe locotenent-major?
– A fost o glumă, bineînţeles, tovarăşe maior!
– Ţie-ţi arde de glume acum, în aceste momente?! Indisciplinatule! Deci, unde rămăsesem… Aşa… Ne aşteptăm ca unitatea să fie atacată! Trupele să fie în alertă, se impune vigilenţă maximă… Distribuiţi toată muniţia şi întăriţi dispozitivul de apărare. Şi să fim gata în orice moment să intervenim acolo unde situaţia o va impune!
Are cineva ceva de zis? S-a înţeles, până aici?
– Eu am, tovarăşe maior!
– Zi-ne, ca să auzim, tovarăşe locotenent-major.
– Dacă-mi permiteţi să raportez, mă gândeam că noi suntem un regiment mecanizat aflat în cazarma de dispunere la pace, într-un dispozitiv de apărare…
– Da? Interesant! Şi?
– Şi mă mai gândeam, referitor la ce am învăţat în şcoală despre legile şi principiile luptei armate…
– Vii cu o altă glumă, nu?!
– Nicidecum, tovarăşe maior, vorbesc serios!
– Tovarăşi ofiţeri, iată-l pe Clausewitz în miniatură! Vă propun să-l ascultăm! Continuaţi …
– Mă gândeam la faptul că, mai întâi, ar trebui să existe un scop, un motiv destul de serios pe care să-l aibă un eventual agresor, ca să ne atace. În acest moment, eu nu văd niciunul. Apoi, potrivit legii raportului de forţe, trebuie să existe cel puţin o divizie mecanizată care să-şi desfăşoare forţele pentru a ataca regimentul nostru, în raionul actual. Nu-mi închipui de ce, de unde şi mai ales cum s-ar putea produce aceasta…
– Ajunge, te-am ascultat destul. Nu suntem aici să ascultăm prostiile tale…
– Nu-s prostii tovarăşe comandant, este un punct de vedere…
– Ia vezi, că devii impertinent!
– Credeam că de aia îi zice şedinţă de lucru, că fiecare poate să-şi spună părerea, mai ales dacă e documentat…
– Ieşi afară, impertinentule…
Aşa s-a încheiat participarea mea la prima, şi poate, din punct de vedere istoric vorbind, cea mai importantă şedinţă de lucru.
Asta s-a întâmplat în noaptea de 17/18 decembrie 1989, într-o realitate la fel de amară şi confuză, ca şi cea de acum.
La Revolutie Romania chiar a fost agresata, dar in alt fel. Nu cu tancuri, ci cu agenti secreti care au incitat lumea la revolta, sustinuti de o gramada de tradatori din structurile interne ale statului.
Ca tot venise vorba de Clausewitz…Faceam armata in Buzau, eram soldat in termen. Scoala de aplicatii Grigore Bastan. Aveam un sublocotenent tinerel si arogant. Intr-o zi eram la instructie, undeva pe langa parcul Crang si imi amintesc ca a fost un schimb de replici…Ma intrebat ceva ceva legat de tinuta si am rasuns ca da, dupa care a ridicat din spranceana. Am spus:pe cuvant de onoare! Atunci s-a intors catre cei doi plutonieri care ne insoteau si a zis:”Ai si tu onoare Blaj?” „Aveti dreptate domnule sublocotenent, sub gradul de locotenent nu exista onoare!” A ramas stupefiat, apoi am adaugat:”Clausewitz”…Exact langa liziera exista o biuta, probabil ca inca e acolo…Am batut toate recordurile in ziua aia, cred ca ii stiu fiecare petic de pamant. Cand am ajuns in companie aveam talpile crapate la bocanci…
Dom’ Colonel, poate cu ocazia asta povestiti si cum a fost in Drumul Taberei, la MApN, cu uslasii. Nu stiu daca dvs ati fost, dar din cate stiu unitatea din care faceati parte a actionat acolo. Activ.
@Vlad: De la absolvirea scolii de ofiteri in 1981 si pana in octombrie 1993 cand am plecat la AISM, am lucrat la R.40 Mc.”Calugăreni” dislocat în Medgidia. In schitele mele care vizează aceasta perioada, actiunile se petrec in „Zona de operaţii de Sud-Est”. Abia la 1 august 2001, cand am fost numit comandant al Batalionului 1 Tancuri „Vlad Tepes”, am trecut Dunarea ca sa ajung pe plaiuri dambovitene. In incercarile mele „literare”, scriu despre ceea ce am trait. Sau fictiune, atunci cand e cazul. De aceea, nu pot sa-ti raspund la intrebare. Cand am ajuns la Targoviste, trecuse destul de mult timp de la acele evenimente.
Mai aveti poze ca cele din acest articol ?
@Cristian:
Mai am cateva poze. Una dintre acestea mai este la tROfi, trofi53.blogspot.com , de unde a fost preluat articolul. Ieri le-am scanat şi le-am aruncat în virtual. Nici nu ştiu dacă am făcut bine sau nu. Se pare că da.
Fotografiile sunt extraordinare. A doua, care nu este aici, e incredibila….
Mea culpa, nu stiam ca atunci erati in alta unitate.
@Vlad:
Nu trebuie să-ţi faci mea culpa. Întrebarea pusă de tine poate nu e nimerită, dar e justificată! Să nu crezi că pe mine nu m-a interesat ce au făcut cei care au fost înaintea mea. Şi nici nu am lăsat trecutului vederii faptul că batalionul de T-72 a făcut două drumuri Targoviste-Bucuresti. Tot ceea ce stiu, e din auzite. Am vorbit si cu unii participanti. Ceea ce mi-au spus, e confidenţial. Îmi place să scriu numai despre ceea ce am trait.
Dom’ Colonel, am vorbit si eu cu oameni care au fost acolo, din ambele „tabere”, si mi se pare o chestie urata.
Foarte urata.
MI-ul are „the moral high ground” in problema asta.
Uslasii au fost omorati ca niste caini, nu exista scuze.
Cei care i-au omorat nu stiau in cine trag, au fost dezinformati, dar ce s-a intamplat spre dimineata este mai mult decat exces de zel.
@Vlad: Eu am fost şi sunt departe de aceste lucruri teribile, neomeneşti. Atunci, când am venit în Târgovişte, eram privit ca venind din altă lume.
intr-o noapte de decembrie ’89, la comandamentul diiziei din Timisoara.
Se face cumva putina lumina afara si se profileaza o silueta pe geam, BUM, trage unul din ofiterii care tinea arma in mana. Se face intuneric si nimic pe urma.
A doua zi dimineata intra un plutonier in camera si se uita stupefiat afara.
– Care l-ati impuscat pe Decebal, ma?
Daca aveti timp, faceti o vizita la bustul lui Decebal din Piata Libertatii si uitati-va la spatele lui. Nu cred ca s-au gandit sa-l repare inca :).