SPERIETOAREA (partea 1)

MiL MI 24A in zbor

Un nume neobisnuit pentru tehnica militara…Dar potrivit, as zice, pentru eroul articolului de fata, si-asta pe buna dreptate, deoarece a adus multe inovatii in lumea elicopterelor, basca imensa putere de foc. Da, dragi cititori, ne vom opri asupra unui elicopter legendar sovietic ce-a dat timp de multi ani frisoane strategilor NATO, aeronava de Top 10, avand 19 versiuni cunoscute, despre care putem spune cu tarie c-a fost una dintre “vedetele” Razboiului Rece. Inca este vedeta fiind un adevarat veteran, daca putem sa-i spunem asa, MIL MI-24, cod NATO “HIND” (Caprioara),  fiindca despre el este vorba, fiind singurul elicopter de atac din lume ce a “vazut” cel putin 18 conflicte de la debutul carierei, basca ca are “urmasi” si a stabilit recorduri mondiale (pentru mai multe detalii vezi aici: www.rumaniamilitary.ro/mi–24–hind-tancul-zburator/ www.rumaniamilitary.ro/tag/mil-mi–24–hind/ www.rumaniamilitary.ro/tag/mi–24–hind-40-de-ani-de-exploatare). Niciun elicopter de asalt SUA/NATO nu se poate lauda cu asemenea performanta!

Kamov-Skrzhinski-1/KASKR-1

Si, ca sa fim corecti, desi au inceput dupa SUA dezvoltarea de elicoptere (da, proiecte au avut inca din anii *20, primul aparat sovietic cu elice autoportanta a fost un autogir, Kamov-Skrzhinski-1/KASKR-1 din 1929. O alta poveste, desigur!), sovieticii aveau s-ajunga cei mai mari utilizatori de elicoptere din lume, flota Aviatiei Armatei Rosii fiind in anii *80 cea mai mare din lume. Si-asta nu-i deajuns, in anii *80, URSS producea cam 1000 de elicoptere MIL pe an la uzinele din Kazan/Republica Tatarstan/Federatia Rusa si Ulan Ude/Republica Buriatia/Federatia Rusa, insa colapsul URSS aproape c-a dus aceasta industrie la faliment –conform statisticilor oficiale rusesti, in perioada 1998-1999, ambele uzine au produs mai putin de 30 de exemplare. De la 1000 la 30…Au inceput sa-si revina oatrecum dupa anul 2006,  in 2010 productia ridicandu-se la 139-140 de exemplare MI-17/171 (eee, pe timpul documentarii articolului am gasit o chestie interesanta. Ei bine, habar n-am avut ca bulgarii au exportat in Marea Britanie doua elicoptere MI-17 sh, acestea fiind destinate antrenarii pilotilor afgani, cu fonduri ISAF/International Security Assistant Force. Bulgarii au operat peste 30 de MI-8/17 de la sfarsitul anilor *60).

Ideea realizarii unui elicopter de asalt a incoltit in mintea strategilor sovietici la sfarsitul anilor *60, acestia urmarind cu atentie conflictul din Vietnam (sovieticii s-au implicat in conflict, dar asta-i alta poveste). Acestia au sesizat puternicul impact avut de elicoptere in razboiul din jungla, cautare-salvare, transport trupe/echipamente/marfuri, cercetare-observare si, nu in ultimul rand, atac (aparuse deasupra junglei vietnameze primul elicopter de atac din lume, Bell AH-1 Cobra ce deriva din binecunoscutul Bell UH-1 Iroquois, aeronava ce-a dus greul razboiului. Se spune in statisticile oficiale ca Armata SUA a pierdut in Vietnam peste 4860 de elicoptere, cu deosebire UH-1, acestea indeplinind pe tot timpul conflictului undeva la 40 de milioane de misiuni…). Si-au mai observat un lucru ingrijorator, un lucru pe care US Army nu-l facea deloc public, faptul ca lipsa blindajului si capacitatea de a evolua la mica inaltime in teritoriul ostil facea elicopterul extrem de vulnerabil la focul armelor aflate la sol. Asa si era, gherilele nord-vietnameze doborand multe elicoptere doar cu AK-47, acestea fiind lipsite de blindaj (au invatat repede punctele nevralgice ale elicopterelor –cabina pilotilor, rezervoarele de combustibil, motoarele, ansamblul rotorului autoportant si elicea anticuplu, dar de regula trageau asupra pilotilor. Focul il deschideau de obicei dupa ce elicopterele atingeau solul ori zburau la punct fix si altitudine mica).

 Mil MI-4 “Hound”

Pana la acea data, Armata Rosie avea elicoptere armate, insa acestea erau slab blindate, puteau duce armament limitat, fiind de fapt transportoare de trupe armate cu mitraliere, tunuri si containere PRND (la inceputul anilor *60, principalul elicopter din dotarea Aviatiei Armatei Sovietice era Mil MI-4 “Hound”, insa incepuse sa intre in dotare MI-8, din 1966. Varianta MI-4T, ca si MI-8T, avea mitraliera in bot -12,70 mm/tun in consola GSh.23 –calibrul 23 mm/containere PRND, calibrul 57 mm. Desi ulterior MI-8 a fost dotat cu rachete AT, acesta nu era elicopter de atac dedicat, insa a fost extrem de popular, o aeronava trainica si reusita produsa in peste 10.000/12.000 de exemplare in mai multe variante, MI-8/17. MI-8 e, conform multor experti, raspunsul sovietic la Bell UH-1, o aeronava extrem de versatila si populara).

Ei bine, de proiectarea primului elicopter sovietic de atac s-a ocupat Biroul de Proiectare MIL din Moscova (infiintat si condus de catre Mihail Leontievici Mil, stralucit inginer si proiectant in domeniul aeronautic, tatal elicopterelor sovietice, la origine evreu. Primul sau elicopter a fost MI-1 in 1948), colectiv ce avea sa primeasca Premiul Lenin (una dintre cele mai inalte distinctii ale URSS, aceasta acordandu-se cetatenilor ce aveau mari realizari in domeniul stiintei, tehnologiei, culturii, etc) pentru aceasta realizare inginereasca reprezentativa. Proiectarea a inceput in 1966 pornindu-se de la platforma MIL MI-8 “Hip”/MI-8T “Hip-C”, primul prototip a fost gata uimitor de rapid, in 1968/1969 (a trecut de pe planseta la macheta si-apoi prototip, in mai putin de 18 luni), numit V-24, avea cateva caracteristici comune cu MI-8, precum transmisia si rotorul portant (Mil avea sa faca 12 prototipuri. Unul dintre acestea avea s-a fie modificat in 1975, cu acesta stabilindu-se cateva recorduri mondiale. Dar s-a nu anticipam…).

 V-24

Prototipul nr.1 a fost testat timp de cateva luni la sol, la fel ca si alte doua prototipuri (echipamente, aparatura de bord, motoare, etc), primul zbor in translatie (zbor vertical, asemenea unui avion) avand loc pe data de 19 septembrie 1969 (primele teste de zbor constand in decolari-aterizari pe verticala au debutat pe 15 septembrie). Acestui prototip i-a urmat rapid inca unul (exista surse ce sustin ca nr.1 s-a prabusit din cauza unei erori de pilotaj, foarte probabil sa fie asa), si-apoi un lot de inca zece, toate aceste aeronave fiind experimentale, pe ele testandu-se dispunerea echipamentelor, anvelopa de zbor, dispunerea armamentului, unghiul optim al aripilor laterale, configuratia cabinei cargo, etc.

Interesant e faptul ca Mihail Mil/MM n-a mers pe configuratia stabilita de primul elicopter de atac din lume, doi piloti dispusi in tandem (AH-1 Cobra. Sovieticii aveau sa ceara un elicopter de atac dedicat abia in 1980, doi ani mai tarziu, in noiembrie 1982, Mil prezinta primul prototip al unui astfel de elicopter numit ulterior MI-28 “Havoc” –abia in 2003 Fortele Aeriene Ruse aveau sa-l comande, la 20 de ani de la aparitie, de vina fiind colapsul URSS, lipsa fondurilor necesare, reorganizarile si…coruptia), ci a ales o configuratie ce face ca acest elicopter sa fie unic in randul elicopterelor de atac produse in lume, si-anume, capacitatea de a transporta trupe in interiorul fuzelajului blindat, maxim un pluton de soldati (5-8 militari complet echipati), acestia beneficiand de scaune rabatabile, accesul facandu-se prin intermediul unor usi cargo ce se deschid spre exterior pe orizontala (aceasta caracteristica unica la acea data a dat mari frisoane strategilor NATO, ce-l vedeau drept transportor blindat aerian de trupe, ceea ce si era. Se mai indoieste cineva ca Armata Rosie, asa cum latrau politrucii, avea doar rol de aparare a maretelor cuceriri, bla, bla?).

 Macheta V-24 din 1966

Totusi, drumul spre MI-24 n-a fost usor pentru Mil, acesta prezentand  in 1966 o macheta la scara reala Ministerului Constructiilor Aeronautice si conducerii Armatei Rosii (a fost prezentata pe aerodromul casei OKB MIL/Biroul de Design MIL, Lyubertsky-Panki/Moscova, cunoscuta in evidentele sovietice drept “Fabrica de Aviatie Nr.329/MVZ No.329”, aici fiind asamblate si primele 5 elicoptere de pre-serie, restul fiind realizate la Fabrica “Progres” din Arseniev, oras aflat la 160 km nord-est de Vladivostok, ce pe timpul Razboiului Rece era oras interzis. Astazi se produc aici elicoptere Kamov KA-52 “Alligator”, KA-52K –varianta navala a “Alligator-ului” si KA-62 –elicopter utilitar. La Panki se gasesc toate modelele experimentale sau prototipurile elicopterelor MIL, de la MI-1 la MI-28, fara ca acestea sa mai fie zburate. Aici se afla si un exemplar de MIL V-12), macheta purtand numele de V-24 (datorita asemanarii cu UH-1, in cercuri restranse MIL i se mai spunea si…Hueyski. Rachetele si tunul erau pur decorative).

 V 24 Hueyski

Prototipul era similar ca design cu Bell UH-1A Huey (elicopter de transport trupe armat ce bantuia prin Vietnam si Germania Federala, binecunoscut sovieticilor. Se spune ca multe exemplare prabusite ori capturate de catre nord-vietnamezi au fost duse in secret in URSS, unde au fost studiate. Multe arme americane au fost studiate de catre sovietici pe timpul razboiului din Vietnam, un bun exemplu e M-16 ce si-a facut debutul in jungla. Ca fapt divers, nu s-a simtit prea bine, noroiul, umezeala si mizeria facand-o inutila, asa ca trupele americane preferau…AK-47. Pai da, aveau si motive s-o faca, trupele din Vietnam plangandu-se ca arma se blocheaza in plina lupta, iar cadenta tirului crestea incontrolabil decalibrand teava si provocand rupturi/fisuri ale mecanismului. Asa, ca fapt divers, Presedintele Kennedy a vazut aceasta arma in dotarea trupelor SEAL in 1961, comandand firmei producatoare, Colt Firearms, doua exemplare facute special pentru el –exista supozitii ca acest gest l-a determinat pe ministrul apararii de-atunci, Robert McNamara, sa comande primele 100.000 de exemplare la inceputul lui 1964. Adica, chestia ar veni cam asa, entuziasmul Presedintelui a fost molipsitor, militarii comandand o arma insuficient testata si dezvoltata pe care au trimis-o direct in Vietnam. Si americanii aveau MIG-15/17/21, MI-8/17, tancuri T-55, etc, de captura, aduse de catre dezertori sau prin contrabanda), insa se inspira si dintr-un elicopter utilitar niciodata produs, numit V-22.

 

V 24  dotata cu rachete Falanga

Noul elicopter avea fuzelaj diferit de MI-8, rotorul anticuplu fiind mai mic decat la “Hip” (avea tot trei pale, elicea din coada fiind dispusa la primele prototipuri pe partea stanga, ulterior mutate pe dreapta din considerente aerodinamice si de securitate a zborului), ceea ce facea ca viteza de rotatie a acestuia sa fie mai mare. O caracteristica importanta era aripile scurte dispuse in spatele cabinei cargo, nemaintalnite la elicopterele sovietice de pana atunci, acestea avand dublu rol: permiteau acrosarea de armament (ferme laterale. Inca de la inceput, Mil prevede pentru acest elicopter dotarea cu tunuri de 23 mm, containere PRND si rachete antitanc ghidate); imbunatateau caracteristicile aerodinamice, reduceau turbulentele produse de rotorul portant, cresteau viteza si scadeau raza de virare in zbor (o caracteristica a acestui elicopter e faptul ca-n ciuda marimii sale, MI-24 se “intoarce” surprinzator de repede. Si astazi e considerat a fi cel mai mare si mai greu elicopter de atac din lume. La prototipuri si primele exemplare de MI-24 “Hind” A, aceste aripi erau drepte, ceea ce producea efectul de rotire. La prima aeronava de productie, cunoscuta drept Hind B la sfarsitul lui 1974, aripa a fost modificata, aceasta fiind mai mare –aripa anhedrica/aripa cu unghi diedru negativ, ce se regaseste pe toate modelele ulterioare). Aceste aripi sunt dispuse la unghi anhedral de 12◦, varianta aleasa in final pentru a anula efectul de rotire al aeronavei la viteze mai mari de 200 km/h, fenomen intalnit la primele prototipuri (si-au urmat multe, numai in perioada 1969-2009 s-au fabricat cel putin 2300 de exemplare, in mai multe variante. Nu se stie cu certitudine cate au fost produse pana in ziua de astazi, se estimeaza c-ar fi 5200 de exemplare, insa se stie cat costa unul nou -32,50 milioane de dolari). Primul prototip impartea cu MI-8 motoarele, acestea fiind de tip Klimov TV2-117A (doua exemplare, turbina cu gaz, lungime 2,83 m, inaltime 74-75 cm, latime 55 cm, greutate uscat 330-334 kg, compresor doua trepte, 1700 CP/1300 kW, 12.000 rpm, peste 23.000 de unitati produse in mai multe versiuni, 100 de milioane de ore de functionare pana-n prezent, puterea estimata dezvoltata la decolare -10.500 kg. Doteaza MI-8/14 si AN-24.

Oricum, motorizarea s-a schimbat dea lungul anilor de serviciu, spre exemplu, in 1980, MI-24 ce operau in Afganistan au fost dotate cu motoare TV3-117V –unde “V” semnifica “mare altitudine”, si-asta pentru a putea opera in munti. Interesant e faptul ca Mil a propus armatei si varianta monomotor, puterea dezvoltata la decolare urmand a fi de 7000 kg –nu a fost acceptata, Armata Rosie dorind un elicopter dotat cu doua motoare), insa urmatoarele doua prototipuri au fost dotate cu motoare mai puternice, aflate atunci in testare, Klimov TV3-117 MT de 1923 CP/1434 kW (2200 CP la decolare) (MT=Modernizat/Transport, regasindu-se pe varianta MI-24 “Hind” D. A intrat masiv in dotarea elicopterelor MI-8MT/MI-17 incepand cu anul 1977). Proiectul a primit numele de cod “Galben 24” in august 1968, in cerintele si specificatiile emise de catre Comitetul Central al PCUS si Armata Rosie se prevedeau: viteza maxima de 300-350 km/h; plafon de serviciu 3000 m; aeronava blindata; capacitatea de a rezista la 1,7-2G; capacitate de a cobora in picaj la unghi de 30◦; raza de virare de pana la 45◦; sa fie capabil sa anihileze tinte la sol, blindate sau neblindate, trupe, etc, dar si tinte aeriene –elicoptere sau avioane.

MIL MI-22, elicopter utilitar ce n-a depasit planseta aparut in 1965, greutatea maxima la decolare calculata fiind de 4300 kg. Era prevazut sa transporte 10 militari complet echipati, derivand din MIL MI-3/1964 –un singur exemplar produs, proiectul fiind anulat.

  Asa cum mentionam anterior, primul prototip V-24 a zburat pe data de 19 septembrie 1969, la mansa aflandu-se pilotul de test de la Mil, German Alferov (e posibil ca Alferov sa fi decolat cu prototipul nr.2, sursele nespecificand clar). Acesta n-avea mitraliera din bot, se pare ca aceasta inca nu era gata la momentul primului zbor (avea s-apara la prototipul nr.2, unele surse numindu-l Hind B), iar deasupra rotorului principal avea dispuse echipamente de testare –acest prototip prezenta doua rezervoare interne de combustibil dispuse in cabina, de 1630 L, in vederea testelor de zbor cu raza lunga –pe langa aceste avea si rezervoarele proprii, 5 la numar, cu autoetansare, capacitatea maxima fiind de 1130 L (din aceasta cauza l-au poreclit “Cisterna zburatoare”). Pe langa toate acestea, elicopterul putea lua la bord 8 militari complet echipati sau 680 kg incarcatura, fiecare aripa dreapta laterala fiind prevazuta cu cate doua grinzi de acrosare (in total patru. Pe acestea, in functie de misiune, se puteau acrosa: containere PRND; bombe cu cadere libera de maxim 250 kg).

Cu acest prototip (exista surse ce sustin ca la acea data, Mil a prezentat doar o macheta la scara reala, foarte probabil sa fie asa), Mil a reusit sa-l impresioneze pe Maresal al Uniunii Sovietice, Andrei Antonovici Greciko, la acel moment Ministrul Apararii, acesta dand unda verde realizarii acestui elicopter de atac, instituind o comisie formata din experti a-i Armatei si Aviatiei, aceasta avand rolul de a urmari desfasurarea proiectului si indeplinirea cerintelor stipulate (pentru elicopterul de atac a concurat si Kamov, acesta prezentand o aeronava derivata din KA-25 “Hormone”, numita Kamov KA-25F insa, despre aceasta, intr-un articol viitor). Din pacate pentru Mihail Mil, acesta n-a apucat sa se bucure de reusita, la momentul primului zbor acesta fiind grav bolnav decedand nu mult dupa aceea, pe 31 ianuarie 1970. Munca sa a fost continuata de adjunctul sau, Marat Nicolaevici Tiscenko, sef-constructor la OKB MIL, si seful de proiect, Inginer V.A.Kuznetov.

Cele 12 prototipuri, dupa teste ce-au durat 18 luni (timp in care au suferit mai multe modificari in ceea ce priveste dispunerea echipamentelor, cabina pilotilor –dispunerea pilotului si a tragatorului, aripile laterale, motoare, armament, etc. O parte dintre modificari au fost facute la cererea Armatei, printre acestea numarandu-se tunul din bot si pregatirea elicopterului in vederea dotarii ulterioare cu racheta antitanc 9K114 Shturm/AT-6 Spiral, ce se afla pe-atunci in dezvoltare. Ca urmare, a aparut rapid, la variantele de serie a MI-24 Hind A, aripile laterale anhedrice, ce dispuneau fiecare de 3 piloni de acrosare. Se pare ca primul exemplar de MI-24 Hind A in aceasta configuratie a fost cel cu inmatricularea militara “Rosu 77”) au dus in final la versiunea de productie, numita MI-24A/MI-24 “Hind” A (Izdeliye 245/Produs 245 in nomenclatorul fabricii), intrat in productie in 1971. Primele exemplare au ajuns in dotarea Armatei Rosii un an mai tarziu in vederea evaluarii si testarii (unele surse mentioneaza iunie 1971, ceea ce e foarte probabil. Primele exemplare au ajuns la Baza Aeriana de la Lipetsk, aflata la 12 km sud-vest de orasul Lipetsk –oras aflat la 438 km sud-est de Moscova -aici aflandu-se Scoala de Formare si Antrenament pentru Lupta a Fortelor Aeriene Sovietice, varianta sovietica a celebrei Top Gun, similara Bazei Aeriene Nellis a USAF. Exista si astazi,tot ce zboara prin Rusia se afla acolo…), insa primele unitati complet operationale au fost gata in 1973.

 

MI-24A, prima versiune a MI-24 “Hind” operational produs in cel putin 230-240 de exemplare (productia a incetat in 1974, insa au mai fost fabricate in 1977-1978 pentru Fortele Aeriene Libiene. Libienii au fost unii dintre primii clienti pentru Hind A, urmati de afgani), se remarca prin cabina ce dispunea de mari suprafete vitrate blindate, unghiulare, cabina fiind poreclita de catre pilotii sovietici “balconul”. Specialistii ii spun “bot tip sera”, dispunerea echipajului, format initial din trei oameni, fiind interesanta. Echipajul impartea aceeasi cabina, pilotul si copilotul stand unul langa celalalt, tragatorul fiind dispus in fata acestora dar cu o treapta mai jos (tragatorului i se mai spune in termeni NATO –Weapons-System Operator/WSO/Operator Sisteme de Armament), cabina fiind presurizata in vederea protectiei NBC, solutie ce se regaseste pe toate variantele de MI-24. Elicopterul dispunea/dispune de propria instalatie de pornire a motoarelor APU/Auxiliary Power Unit/Unitate Auxiliara de Putere, similara MI-8, starter de joasa presiune dispus in spatele cutiei de viteze/transmisiei, la 90◦ fata de axa fuzelajului, Ivchenko-Progress AI-9V (motor auxiliar de alimentare, turbina cu gaz, greutate gol 57/65 kg, consum 75/80 L combustibil pe ora, 36.750 rpm, lungime 88 cm, latime 53 cm, inaltime 49 cm. In productie din 1974, asigura functionarea tuturor sistemelor electrice si radio de la bord), acesta dispunand de 6 acumulatoare de stocare a curentului de tip 12 SAM 28 (la MI-28 s-a renuntat la asa ceva, acesta pornindu-si motoarele prin intermediul unui generator auxiliar de curent, mult mai simplu si mai eficient). Prizele de aer destinate racirii motoarelor, doua la numar, de forma circular, sunt dispuse deasupra cabinei pilotului, evacuarea fiind dispusa pe lateralele motoarelor –se pare ca aceasta configuratie e inspirata de MI-14 Haze. La MI-24 Hind A, cabina cargo/compartimentul de marfa ce se afla imediat in spatele cabinei de pilotaj, masura 2,83 m lungime, 1,46 m latime si 1,20 m inaltime, cei 8 militari puteau efectua foc cu armele din dotare prin geamurile laterale ale cabinei (inclusiv cu mitraliere calibrul 7,62 mm, PKT, de care fortele speciale si infanteristii sovietici nu duceau lipsa).

 

Compartimentul utilitar

Elicopterul era prevazut cu tren de aterizare triciclu escamotabil (eee, au renuntat la acesta. MI-28, urmasul MI-24, n-are tren de aterizare escamotabil, asta permitand dotarea acestuia cu sisteme si echipamente mai complexe, inclusiv rezervoare interne marite), trenul de aterizare principal retragandu-se spre inapoi fiind adapostite in interiorul unor carenaje bombate dispuse sub fuzelajul inferior, iar roata de bot dubla se retragea tot spre inapoi  adapostindu-se intr-un carenaj aflat imediat sub cabina pilotului, roata de bot fiind partial acoperita. Trenul de aterizare retractabil se regaseste pe toate variantele de MI-24 Hind. Palele rotorului principal, cinci la numar, sunt realizate din titan, rezistand la impactul proiectilelor de 12,70 mm, indiferent de unghiul din care se tragea. Afganii aveau sa fie ingroziti de asta (trageau cu armamentul de infanterie asupra lui si degeaba…Eficient era doar RPG-ul. Insa plateau un pret cumplit, deconspirandu-se erau atacati din aer suferind pierderi grele. Mitraliera de calibrul 14,50 mm era eficienta, dar afganii aveau prea putine, basca ca erau grele, nu le puteau cara usor dupa ei prin munti. Blindajul fuzelajului rezista la impactul proiectilelor de 20 mm, partial fiind realizat din titan), pana la aparitia in dotare, via Pakistan, CIA, USA, a rachetelor AA portabile FIM-92 Stinger, undeva in 1984-1985, nici nu-l puteau zgaria pe MI-24 (a aparut in Afganistan in 1980). Il porecleau “Carul Diavolului” si-au invatat sa-l respecte. Daca pana atunci doborau la greu MI-8/17, dupa aparitia in zona a MI-24 lucrurile s-au schimbat. Acum, MI-8/17 dispuneau de protectie din aer chiar la locul misiunii –protectia, pana atunci, fiind asigurata de SU-24, insa “Piciorul de broasca” era prea rapid pentru a fi si eficient, basca ca nu putea zbura la punct fix. Mai mult decat atat, trupele sovietice aflate in misiune in muntii Afganistanului, in cautare de mujahedini, se simteau increzatoare cand deasupra lor veghea MI-24.

MI-24 Hind A, varianta de productie si prima varianta din dotarea Armatei Rosii, dotata acum cu aripi laterale cu trei grinzi de acrosare, grinda dinspre exterior fiind destinata rachetei antitanc cu ghidaj radio 9M17 Scorpion/AT-2C Swatter (cod NATO. Aceasta e prima racheta antitanc sovietica cu lansare de pe elicoptere. A aparut pentru prima data pe MIL MI-1 MU, in varianta 3M11 Falanga, 1961, 4 rachete. Ulterior a dotat si MI-8 Hip E, MI-24 A si MI-24 D –pentru scurt timp, fiind inlocuita cu AT-6 Spiral din 1978), elicopterul putand acrosa cate 2 rachete dispuse pe sine de lansare, pe fiecare aripa, maxim 4 rachete. Ghidarea rachetelor se facea de catre tragator, acesta dispunand si de o fotomitraliera (antrenament, studiul ulterior al misiunii, verificarea tragerilor) in cabina. De asemenea, pe grinzile dispre interior, MI-24A putea acrosa, similar MI-8T: containere cu proiectile reactive nedirijate (calibrul 57 mm, UV-16-57/16 rachete, UV-32-57/32 rachete. Calibrul 80 mm –container B-8V-20/20 rachete. Calibrul 122 mm –container B13/B13L, 5 rachete. Rachete S-24, maxim 4); doua tunuri calibrul 23 mm in consola –UPK-23-250 (rar utilizat totusi pe MI-24 Hind. A fost utilizat intens, este inca, pe MI-8T); consola GUV-8700 in doua variante -9A624 contine o mitraliera Gatling cu 4 tevi Yak-B, calibrul 12,70 mm+doua mitraliere Gatling cu 4 tevi GShG, calibrul 7,62 mm/9A669 contine un lansator automat de grenade 9A800, versiune AGS-17, calibrul 30 mm; bombe cu cadere libera FAB-250/250 kg sau FAB-100/100 kg. In bot, elicopterul e dotat cu: varianta MI-24 Hind A, primele exemplare de productie (nu toate prototipurile au avut mitraliera, cu certitudine nr.1), aveau in bot o mitraliera calibrul 12,70 mm, Afanasev A-12,7, montata in turela mobila NUV-1, operata electric. Aceasta mitraliera dota MI-4A, dar se pare c-a ajuns si pe MI-8TV; din 1972-1974, elicopterul Hind B (Hind A varianta a doua de productie, cea dotata cu lansatoare de rachete antitanc AT-2 Swatter) avea o mitraliera Gatling cu 4 tevi, mobila, dispusa in turela telecomandata USPU-24, operata electric, Yakushev-Borzov Yak-B, calibrul 12,70×108 mm, aceasta dotand si variantele ulterioare, precum D/E. Varianta MI-24P Hind F avea/are doua tunuri gemene, fixe, dispuse pe partea dreapta, calibrul 30 mm, Griazev-Shipunov GSh-30K, fiind ultima versiune produsa la scara mare a MI-24, variant considerate “excelenta” de catre strategii NATO, ce a dovedit “mobilitate si rezistenta” in Afganistan. Dar despre armament, deocamdata atat…

 Cockpit MI-24D

MI-24 Hind D are fuzelaj reproiectat in vederea cresterii performantelor aerodinamice, acesta fiind primul elicopter sovietic cu cockpit-uri separate tip bula ce dispun de aer conditionat, realizate din sticla blindata profilata aerodinamic ce reflecta lumina, aceasta rezistand, conform surselor, la impactul proiectilelor de 12,70/20 mm (unele surse mentioneaza chiar 35 mm, putin probabil insa. Cert e ca-n Afganistan niciun parbriz blindat n-a fost penetrat de proiectilele mujahedinilor, de regula acesta fiind lovit frontal in timpul picajului aeronavei spre tinta), considerat de catre expertii SUA/NATO la vremea aparitiei sale in dotarea armatei sovietice, 1976 (proiectarea a debutat in 1973), ca fiind “primul elicopter de atac sovietic pur”. Incepand cu acest model, pilotul si copilotul (acesta era si tragator) stateau in cockpit-uri separate pe scaune blindate ce rezista la aterizari fortate cu viteza de 8-10 m/s, pilotul in spate si copilotul in fata, cel de-al treilea membru a-l echipajului fiind eliminat.

Klimov TV 2-117a

Elicopterul e armat cu: mitraliera Gatling in bot, Yakushev-Borzov Yak-B, calibrul 12,70×108 mm, rezerva interna de proiectile fiind de 1470 de unitati; 4 containere PRND UV-32-57/32 rachete si UV-16-57/16 rachete, calibrul 57 mm; 4 containere PRND calibrul 80 mm –B-8V-20/20 rachete; 4 containere PRND calibrul 122 mm –B13/B13L, fiecare continand 5 rachete; rachete nedirijate S-24, maxim 4; 4 bombe FAB-100/100 kg sau FAB-250/250 kg, insa poate lua maxim 2 bombe FAB-500/500 kg sau canistre cu napalm Zazhigatelnaya Aviabomba -500/ZAB-500/Bomba Incendiara-500 (au folosit intens asa ceva in Afganistan si Cecenia. Exista surse ce sustin ca-n Afganistan si Cecenia, MI-24 a avut in dotare si dispersoare de submunitii Protivosamolotnaya Aviabomba-250/PROSAB-250/Bomba cu Submunitie cu Fragmentatie, acesta lansand maxim 90 de submunitii –mine cu explozie intarziata, bombe antipersonal PFM-1, bombe incendiare, bombe chimice OKT-5, bombe de mascare cu fum, bombe de iluminare a tintei. Dispersorul de submunitii cantareste 263 kg, altitudinea minima de largare a submunitiilor fiind 500 m. Oricum, preferata in Afganistan erau bombele de tip FAB/Fugasnaya Aviabomba/Bomba pentru Distrugere, multe dintre acestea datau din WW II. Ei si ce, erau foarte bune pentru “turtirea” luptatorilor pentru libertate, ce, parca americanii nu i-au capacit cu bombe ramase din WW II, scoase de prin depozite, pe vietnamezi); maxim 4 rachete antitanc ghidate AT-2 Swatter (impreuna cu sistemul de ghidare semi-automat Raduga-F)/AT-6 Spiral (din 1986 a fost utilizata si-n Afganistan. S-a aflat/se afla in dotarea MI-24P Hind F si MI-24V Hind E –varianta produsa in minim 1500 de exemplare, exportata masiv); maxim 4 rachete aer-aer, initial R-60/AA-8 Aphid, incepand din anul 1980 –nu toate insa, se pare ca la export doar polonezii si irakienii au avut asa ceva in dotare (la sovietici, doar regimentele stationate pe granite cu NATO, in RDG si Ungaria, au avut Hind-uri echipate astfel). Oricum, varianta de inarmare e aleasa in functie de specificul misiunii si a tintelor, insa, spre exemplu, in Afganistan elicopterele n-au zburat niciodata la capacitatea maxima de incarcare armament, 2400 kg, datorita conditiilor de zbor specifice (caldura, praf, desert,conditii meteo,munti).

De obicei luau containere PRND, doua de 57 mm si doua de 80 mm, containere cu napalm si bombe de 250 kg (2 si 2), foarte rar zburau cu rachetele antitanc acrosate, fiindca mujahedinii n-aveau blindate. O misiune indeplinita des in Afganistan era cea de evacuare medicala, MEDEVAC, MI-24 putand lua la bord 2-4 targi, doi raniti pe scaune si un medic/asistent drept personal medical de insotire. Blindajul elicopterului, realizat din table de otel in mare masura (dar si titan), in partile vitale atinge 5 mm grosime, cam cat aveau majoritatea vehiculelor blindate din pre-WW I. Fuzelajul este semi-monococa, complet metalic, impartit in 4 sectiuni, trenul de aterizare triciclu retractabil fiind compus din: roata de bot dubla, 400×200 mm; doua roti la trenul de aterizare principal, 720×320 mm, ampatament 4,39 m; ecartament 3,03 m.

 Colimator KPS-53AV

Elicopterul a fost/este dotat cu sistem centralizat de dirijare a focului KPS-53AV (colimator ce probabil s-a aflat si pe MI-24 Hind A, dispus in cabina tragatorului), sistem de avertizare la iradiere radar/RWR de tip L-006 Berioja (SPO-15LM, in productie si astazi la Fabrica “Automatika” din Omsk. Sistem radar de avertizare de bord ce avertizeaza echipajul in caz de iluminare radar/rachete/aeronave inamice, lucrand direct cu sistemul chaff-flare. Determina directia si tipul iluminarii radar, modul de operare a-l radarului inamic, stabileste amenintarea prioritara in caz de iluminare din partea mai multor radare. Zona de supraveghere 360◦; in azimut si elevatie +/-30◦; opereaza intre 4,4-10,3 GHz; greutate 20 kg), radar de cartografiere a terenului survolat (are posibilitatea executarii de zboruri pe timpul noptii. Astazi pilotii dispun de sistemul NVG, OVN-1), radioaltimetru, radiocompas, pilot automat si altele. Exista si varianta MI-24DU, destinata antrenamentului si formarii echipajelor, aceasta nu are mitraliera din bot si a fost realizata in numar mic –dispune de dubla comanda, instructorul stand in cabina din spate (varianta de care dispune si MI-35, numita MI-35U. Acest elicopter se afla in dotarea Academiei Fortelor Aeriene de la Sizran/Syzran, pe Volga, ce exista de peste 70 de ani, aici formandu-se elicopteristi. Toti utilizatorii de MI-24 Hind din cadrul Pactului de la Varsovia, dar si cei din afara Pactului, prieteni si aliati a-i Moscovei, isi trimiteau pilotii la instruire aici. La Academie existau singurele simulatoare de MI-24 Hind din lume. Se pare ca astazi, indienii au 2 astfel de simulatoare).

MI-24D HIND D/F are urmatoarele caracteristici: elicopter de atac, asalt, transport trupe, blindat. CIA a aflat despre existenta sa undeva in cursul anului 1975. Incepand cu anul 1976-1977, URSS a inceput sa vanda MI-24, varianta noua, unor tari din Pactul de la Varsovia, precum: Bulgaria -38 MI-24D+6 MI-24V (se pare ca nu prea mai zboara astazi. Blogerii bulgari sustin ca Hind-urile lor stau la sol din 2011, si nu exista nicio putinta de a le mai reanima)/RDG -38 MI-24D+12 MI-24V (in 1975, sovieticii aveau deja 4 regimente de MI-24, bazate la Damm/cod NATO Parchim si Borstel/cod NATO Stendal, cel putin 45 de aeronave –sovieticii au avut aici pana in 1989, elicoptere MI-24 Hind, MI-8 Hip, MI-4 Hoplite si MI-6 Hook. Interesant e faptul ca aeronave USAF B-17G au bombardat pe 7 aprilie 1945 aeroportul de la Damm, aici aflandu-se formidabilele ME-262 ale Luftwaffe. Ca fapt divers, sovieticii au avut mai multe baze aeriene si poligoane in RDG, precum Merseburg, Altenburg, Grossenhain, Juterbog, Luckenwalde, Baruth, Falkenberg, Kothen, Cochstedt, Rangstdorf, Tutow, Damgarten, Kothen, Finow, Welzow-SU24 si Wittstock, unele operate in comun cu est-germanii. Aici erau realizate multe adaposturi betonate –se zice c-au fost platite de est-germani- pentru aeronave MIG-15/17/19/21/23/25/27 si SU-7/17/22/24/25, spre exemplu, doar la Merseburg erau cel putin 40.

Dar, odata cu introducerea MIG-29 la Merseburg, aceste adaposturi nu-l incapeau, fiind destinate exclusiv MIG-21, ceea ce-a facut ca “Fulcrum-urile” sa stea pe-afara –tehnicienii est-germani radeau copios de asta. Se spune ca MIG-urile 29A zburau cam 10 minute deasupra RDG, iar MIG-urile 29C, undeva la 20 de minute, in cursul misiunilor de patrulare. MIG-urile 25 ajungeau pana la Osla/Polonia, unde realimentau si se intorceau. Situatia era similara si pe celelalte baze aeriene cu exceptia celei de la Finow, casa MIG-urilor 25, in ale caror adaposturi incapea si MIG-ul 29, insa asta presupunea ca 25-ul sa stea la aer. Tehnicienii sovietici aveau o dilema pe care sa-l protejeze, insa conducerea bazei a dat castig de cauza MIG-ului 25, muult mai scump si mai valoros in conceptia lor, si-asta fiindca era destinat interceptarii avionului-spion american, SR-71 Blackbird.

Abia in 1987, pe banii est-germanilor, sovieticii au construit adaposturi betonate pentru MIG-29 Fulcrum A/B/C la Merseburg, Wittstock si Falkenberg, ce masurau 30 m lungime si 16 m latime, insa acestea erau in numar mic si-au venit prea tarziu, in curand Zidul a cazut si RDG s-a dus de suflet. Interesant e faptul ca-n RDG, majoritatea elicopterelor sovietice nu erau protejate sub cupole din beton armat ci stateau in aer liber, pe ceea ce expertii numesc Pierced Steel Planking/PSP/Covor din Zale de Otel, acesta fiind pus desupra unui strat de pietris in vederea absorbtiei apei pluviale. Cea mai mare baza sovietica pentru MI-24 se afla la Mahlwinkel, HIND-urile plecand de aici in 1992 –astfel de elicoptere se mai gaseau la Brandis si Werneuchen. La momentul retragerii definitive, 1989, doar 8-9 exemplare de MI-24 Hind D mai erau apte de zbor.

Paza acestor baze nu era cine stie ce in ultimii doi ani de existenta, est-germanii obisnuind sa caste gura la aeronavele de pe bretela si, conform marturiilor, pentru o vodcuta si ceva marci erau lasati sa faca si poze de catre militarii din corpul de paza –exista rapoarte ce dezvaluie faptul ca multi militari sovietici/rusi au fost gasiti beti pe timpul garzilor. Gardurile de sarma ghimpata ce imprejmuiau bazele erau prost intretinute si, nu de putine ori, au fost gasite prostituate in interiorul bazelor –eeeh, stim si noi cum e, nu-i asa? Mai agresivi erau cei de la STASI, securitatea est-germana, ce vedeau sabotori si spioni peste tot, sovieticilor nu prea le mai pasa de asta –Razboiul Rece era pe final, Glasnost-ul, bla, bla.

Cea mai secreta baza sovietica era cea de la Spelenberg, aici aflandu-se doua aeronave de spionaj/supraveghere IL-20 Coot A/ELINT-SIGINT. Mai aveau in RDG si AN-2/12/24/26/30. Oricum, cu doi ani inainte de retragerea din Germania, paza bazelor rusesti se degradase cumplit, personalului militar nu-i mai pasa de nimic, basca ca inflorise contrabanda –marcile vest-germane si dolarii erau in voga. Se vindeau foarte bine castile pilotilor, cartusele de 30 mm, tinutele de camuflaj, uniformele, caschetele, decoratiile, insemnele, cazarmamentul. Se ajunsese pana acolo incat civilii patrundeau in baze si faceau selfie langa aeronave, blindate, instalatii, exista chiar fotografii alaturi de militari rusi. Mai mult decat atat, pe aceste baze inactivitatea era…totala. Nu tu zboruri, nu tu aplicatii, nu tu…nimic. Se dusesera fondurile iar autoritatilor ruse de-atunci numai de Armata nu le mai pasa.

Retragerea a costat enorm URSS chiar daca cheltuielile au fost suportate, aproape integral, de catre Germania Federala. Pai cum altfel, rusii au adus acasa peste 363.000 de soldati, 5800/5900 de tancuri, 9800-10.000 de vehicule blindate si camioane, peste 4600 de piese de artilerie de diverse calibre si configuratii, peste 620 de avioane de lupta si aproximativ 700 de elicoptere. In URSS acestia aveau nevoie de locuinte, tehnica trebuia redistribuita, etc, etc, o adevarata durere de cap, dar asta e alta poveste. Conform surselor, mare parte din tehnica blindata intoarsa acasa nu era functionala, lipsindu-i bateriile, piesele de schimb, era descompletata, foarte probabil in urma contrabandei, a neglijentei si nepasarii)/Ungaria -24 MI-24D+8 MI-24V (ungurii intentionau sa modernizeze 16 exemplare de MI-24D, insa n-au facut-o din lipsa de fonduri. Se pare ca sporadic mai zboara 3-5 unitati. Piloti maghiari si piloti polonezi au instruit la cererea SUA, piloti afgani pentru MI-35, in 2008-2010)/Cehoslovacia -28 MI-24D+30 MI-24V (dupa dezmembrare, elicopterele au fost impartite intre Cehia -20 MI-24D+20 MI-24V si Slovacia -8 MI-24D+10 MI-24V+1 MI-24DU. Slovacii le-au tras pe dreapta din 2011)/Polonia -16 MI-24D+16 MI-24V (operationale); echipaj 2.

Uneori era luat la bord, in cabina cargo, si cel de-al treilea membru a-l echipajului, acesta operand mitraliera PKT sau avand grija de incarcatura. S-a procedat asa cu deosebire in Afganistan; pasageri/militari 8; 5 pale blindate la rotorul principal, prevazute cu sistem de degivrare; 3 pale la rotorul anticuplu, prevazute cu sistem de degivrare; diametrul rotorului principal 17,30 m; suprafata rotorului principal 235,10 mp; diametrul rotorului anticuplu 3,90 m; anvergura aripilor 6,53 m; anvergura ampenaj orizontal 3,27 m; lungime cu rotoarele in miscare 19,79/21,60/21,35 m; lungime fuzelaj 17,50 m; inaltime cu rotoarele in miscare 6,50 m; inaltime fara rotoare 5,47 m; motorizare –doua Klimov TV3-117MT, dezvoltand fiecare 1923 CP/1434 kW in zbor, insa dezvolta 2200 CP/1638 kW la decolare/putere maxima sau in caz de urgenta.

Motoarele sunt montate pe suporti realizati din titan, antrenand prin intermediul unui reductor, rotorul principal cu cinci pale, acesta fiind inclinat cu 3◦ pe directia de zbor; plafon de serviciu 4500 m; plafon de serviciu fara efect de sol 1500-2200 m; dimensiuni compartiment cargo: lungime 2,50 m, inaltime 1,20 m, latime 1,50 m; volum compartiment cargo 4,50 mc; viteza: maxima la 2200 m -310/335 km/h, fara acrosaje si incarcatura, si doar in zbor orizontal/de croaziera la 2200 m -260/295 km/h; rata de urcare la putere maxima a motoarelor -750 m/minut, cam 15 m/s; rezerva de combustibil: rezervoare interne aeronava 1840 L/rezervor de cauciuc dispus in interiorul cabinei cargo numit si rezervor auxiliar -1227 L. Acest rezervor era optional, nu toti operatorii l-au achizitionat/doua rezervoare externe acrosate, largabile, PTB-450, de cate 500 L fiecare.

Per total, MI-24 P (Izdeliye 243/Produs 243 in nomenclatorul fabricii din Arseniev, numit si MI-35P la export. P=Puschka/Tun.620 de exemplare au fost produse doar la fabrica din Arseniev, in perioada 1981-1989)/V (numit si MI-35 la export. Cam 1000 de exemplare s-au produs la fabrica din Arseniev in perioada 1976-1986, destinate Armatei Rosii, Ministerului de Interne si Granicerilor)/E (numit si MI-25 la export) pot duce 4067 L de combustibil, insa acrosarea de armament avea de suferit; greutate: gol 8340-8400-8500 kg/normala la decolare 11.000-11.100 kg/maxima la decolare 11.500-12.000-12.500 kg; structura rezista la suprasarcini de 1,75-2G; autonomie: maxima cu rezervoare de combustibil acrosate+rezervorul auxiliar -750/950/1020 km/cu incarcatura normala, doar cu rezervoarele interne ale aeronavei -450/500 km/la incarcatura maxima, militari+armament, doar cu rezervoarele interne ale aeronavei -160/180 km; incarcatura maxima de armament 2400 kg; cabinele echipajului sunt presurizate asigurand protectie NBC; armament –vezi mai sus. A existat si un prototip MI-24 V/P dotat cu rotor anticuplu tip fenestron, insa nu se cunoaste soarta acestuia. Va urma…

WW

– Partea a II-a –

 

SURSE DATE SI POZE:Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

www.thisdayinaviation.com

warisboring.com

www.aviastar.org

aviationweek.com

hindkiller.weebly.com

www.globalaviationresource.com

www.alamy.com

www.tumblr.com

www.historynet.com

wp.scn.ru

www.helis.com

www.vrtulnik.cz

mi-24.com

www.airvectors.net

www.defenseindustrydaily.com

forum.valka.cz

www.airrecognition.com

www.skynet-aviation.com

www.pravdareport.com

www.wallpaperup.com

army.lv

www.military-heat.com

www.historynet.com/mil-mi–24–hind-a-russian-gunship-with…

https://www.warhistoryonline.com/…/mi–24–hind-russias-mo..

www.globalsecurity.org/military/world/…/mi–24-variants.ht…

armedforcesmuseum.com/soviet-unions-mi–24-helicopter/

www.aerospaceweb.org › … › military helicopters

www.historyofwar.org/articles/weapons_hind.html

sites.google.com

https://robdebie.home