Type 201 – partea a 2a

Episodul CV

 

                                                              U-1 in 1962 – Type 201

Primele nave submarine realizate-n RFG dupa WW II, si primele din dotarea Bundesmarine, au fost cele din Clasa 201/Type-201. Prin aceasta clasa de submarine, Bundesmarine dorea sa realizeze/detina cel mai avansat submarin costier din lume la acea data, acesta fiind proiectat de catre Ulrich Gabler la IKL. Ca urmare, pe data de 16 martie 1959, a acordat santierului naval HDW din Kiel un contract pentru realizarea a 12 unitati. Inca din faza proiectarii, Gabler a prevazut noua clasa de submarine cu coca din otel non-magnetic/anti-magnetic (specialistii ii mai spun si otel austenic, continand crom si nichel, fiind rezistent la coroziune/inox), pentru a le face imune la minele imersate sau la senzorii magnetici de pe navele de razboi si aeronavele antisubmarin. Type-201 avea urmatoarele caracteristici: 3 unitati realizate, in uz 1962-1967, coca din otel antimagnetic; greutate: 350 de tone la suprafata/450 de tone in imersiune; lungime 42 m; latime 4,60 m; propulsie diesel-electrica: un motor Diesel, 1200 CP; un motor electric 1200 CP; pescaj 4 m; o singura elice; autonomie: 7000 km navigand la suprafata/500 km la viteza de 5-6 km/h navigand in imersiune; armament: 8 tuburi lanstorpile de calibrul 533 mm/8 torpile de rezerva/16 mine marine. Germanii au mai construit si doua submarine pitice/minisubmarine, numite Type-202, insa acestea sunt o alta poveste.

Au fost planificate 12 unitati din aceasta clasa, insa doar trei au fost finalizate, si-asta fiindca pe timpul constructiei lor la HDW, Bundesmarine a cerut noi specificatii si dotari, ceea ce-a dus la modificari majore a poiectului initial, si-anume: coca extinsa cu 1,90 m; tonaj crescut la 450 de tone, la suprafata; redenumirea submarinelor astfel modificate ca Type-205; modificari aparute incepand cu unitatea nr.4, nefinalizata ca Type-201/FGS U-4/S-183 ci ca Type-205 U-4 (1964-1965). Navele Type-201 au fost realizate de HDW la Kiel, dupa cum urmeaza:

                                                                    U-2 in 1962

–FGS U-1/S-180, intrat in dotarea Bundesmarine pe data de 20 martie 1962, iesit din uz pe data de 22 iunie 1963. O cariera foarte scurta, nava fiind experimental, fiind ulterior dotata cu un tub lanstorpile dispus la pupa (perioada 1963-1966), configuratie ce nu s-a implementat la urmatoarele exemplare. O “minicariera”, si-asta fiindca in vara lui 1962, la doar cateva luni de la intrarea in “paine”, au fost descoperite fisuri in tancurile de balast (probleme de coroziune si rezistenta), deficiente grave constatate si la U-2 (aflat in uz) si U-3 (finalizat). Era evident faptul ca otelul antimagnetic folosit la coca submarinelor fabricat de compania austriaca Schoeller-Bleckmann, numit AM-10/20, nu era adecvat, basca ca fusese insuficient testat, ceea ce-a declansat un mare scandal public cunoscut drept “Criza otelului” (ca si achizitia si productia de aeronave F-104G Starfighter, “Facatorul de vaduve” cum i se spunea. In anii *60 circula o gluma amara in RFG: “Daca vrei sa-ti cumperi un Starfighter, ia-ti o bucata de teren si asteapta”).

 

La data depistarii problemei la coca, cele trei unitati Type-201 erau finalizate, ca si primele 4 unitati Type-205 (de la U-4 la U-8. Se incercasera diferite solutii pentru acoperirea fisurilor, precum invelirea cocii in material plastic/cauciuc sau galvanizarea acesteia, insa nu s-a reusit rezolvarea in totalitate a problemei. Reprezentand un mare risc pentru echipaje, aceste nave au fost folosite cu limite de securitate in instruirea si formarea echipajelor in cadrul Diviziei de Formare Submarine de la Neustadt-Holstein, fiind scoase din uz si casate incepand cu anul 1974), si, ca urmare, U-1 si U-2 au intrat din nou pe santier fiind reconstruite, coca fiind realizata din otel St-52, magnetic (au testat mai multe tipuri de otel, inclusiv magnetizabil. Spre exemplu: la U-9 si U-10 au folosit otel AM-53, produs de catre Schoeller-Bleckmann; la U-11 au folosit otel tip PN-18 S2, fabricat de catre Phoenix Rheinrohr AG din Dusseldorf -1955-1966. Ulterior Phoenix AG a fost numita Thyssen AG Rohrenwerke. Din anul 1970 a fost preluata de catre Thyssen-Hutte AG); la U-12 au folosit otel non-magnetic tip Amanox 182 M9, standard SEW 390/61, realizat la Otelaria Edelstahlwerke Sudwestfalen din Siegen/RFG (numita anterior Krupp Edelstahlprofile GmbH. In anul 2014 a fost achizitionata de catre compania Deutsche Edelstahlwerke GmbH).

Dupa toate incercarile, cel mai reusit s-a dovedit a fi otelul PN-18 S2, acesta fiind folosit la constructia urmatoarelor submarine germane, inclusiv la Type-212. La sfarsitul carierei, U-1 avea coca din otel magnetic, fiind destinat, ca si surata sa, U-2, testelor. Aceasta nava are o poveste interesanta, legata de sistemul AIP, si-asta fiindca U-1 a fost nava destinata in 1987 testelor revolutionarului sistem de propulsie independenta de aerul atmosferic/AIP/Air Independent Propulsion, sistem dezvoltat in comun de catre firmele HDW, IKL, Siemens si Daimler-Benz, continuand practic sistemul dezvoltat la sfarsitul anilor *30 de catre Doctor Herman Walther, cunoscut drept Turbina Walther (acesta urma sa doteze noile submarine Type XXI, insa n-au mai apucat. Totusi, au fost montate pe doua submarine experimentale, insa acestea au avut probleme. Cele doua turbine functionau cu perhidrol si peroxid/peroxid de hidrogen, fiind extrem de periculoase –combustie spontana. Insa, se pare ca la sfarsitul lui 1944, specialistii germani reusisera sa creeze un compus sigur ce-ar fi permis utilizarea combustibilului in siguranta –a fost mult prea tarziu. Daca submarinele Type XXI ar fi beneficiat de acest motor revolutionar, acestea ar fi putut ramane timp indelungat in imersiune, fiind complet „tacute” -exista supozitii care sugereaza ca un astfel de motor ar fi asigurat o autonomie in imersiune de cel putin 10 zile. In lipsa unor motoare Walther sigure, submarinele Type XXI si Type XXIII, au beneficiat de motoarele traditionale).

U-1 a fost echipat cu o pila de combustie hidrogen-oxigen, asta dupa ce coca i-a fost modificata, fiindu-i alungita cu o sectiune ce masura 4,60 m. Nava avea trei regimuri de functionare: diesel-electric pentru navigarea la suprafata sau la cota periscopica pana la atingerea zonei de patrulare; sistemul AIP destinat exclusiv patrularii in imersiune, asigurandu-i autonomie mare dar viteza mica. AIP este de tip LOX –oxigen lichid+hidrogen (propulsie anaerobica), cantitatea ce poate fi stocata la bord fiind limitata insa, nemtii de la HDW ofera astazi si solutia. Iata ce spun expertii HDW in presa de specialitate, la inceputul anilor 2000: „Daca doriti ca submarinul dvs sa ramana in imersiune mai mult de doua saptamani, trebuie folosit un alt sistem. HDW lucreaza la cercetarea-dezvoltarea unui nou proiect pentru marina germana, finantat atat de HDW cat si de marina, pentru generarea hidrogenului la bordul submarinului cu ajutorul unor celule pe baza de metanol, de asemenea anaerobe. Da, si-au facut-o, fiindca astazi, spre exemplu, Type-212 are o rezerva interna de 20-30 de tone de metanol. Acesta este un combustibil lichid pe baza de alcool, insa are un continut foarte mare de hidrogen, fapt ce l-a facut ideal. Dac-am priceput bine, reactia chimica in reactor ar fi urmatoarea: se combina metanolul cu oxigenul stocat in tancurile LOX; se injecteaza apa reziduala rezultata din functionarea pilelor electrice/rezulta un amestec gazos de hidrogen cu oxid si bioxid de carbon, acesta fiind purificat, hidrogenul rezultat fiind stocat in baterii/celule energetice. Apa rezultata in urma reactiei este tratata si poate fi folosita in scop menajer la bordul navei); propulsie electrica alimentata de acumulatori, destinat evolutiei ultra-silentioase in adanc.

AIP a fost testat pe U-1 timp de noua luni, demonstrand fara niciun dubiu ca AIP este modular si flexibil, are fiabilitate ridicata, ofera avantaje operationale si tactice (autonomie marita), are eficienta energetica mai mare decat motorul cu combustie interna, are emisii poluante zero. Astazi, AIP realizat in Germania de catre HDW si Siemens, si de catre Saab Kockums AB in Suedia (astazi, dupa nationalizare. Pentru mai multe detalii,vezi aici: www.rumaniamilitary.ro/saab-kockums-ab), ce echipeaza submarine daneze (Clasa Vastergotland, doua unitati modernizate, ex-suedezele Sodermanland si Ostergotland), norvegiene, japoneze, suedeze, grecesti si bineanteles, nave ale Bundesmarine, Type -212A/214, foloseste rezerve de hidrogen relativ mici, aceste rezervoare fiind pozitionate extern din motive de securitate. Mai mult decat atat, tot din motive de siguranta, conductele de alimentare, supapele de supra-presiune si detectoarele ultrasensibile de hidrogen sunt dublate. Astazi, germanii sustin ca sistemul AIP dezvoltat de catre ei ar permite submarinelor Type-209/212A/214 sa ramana in imersiune 12/14/15/17 zile. Siemens a dezvoltat un sistem foarte eficient numit Polymer Electrolyte Membrane/PEM/Membrana Electrolitica Polimerica, in speta module energetice cu puterea de 30-40 kW ce doteaza deja nave Type-212, cele Type-214 avand module mai puternice, de 120 kW, asigurand submarinelor performante ridicate fata de sistemul AIP de pe U-1.

Practic, un sistem AIP consta in producerea energiei electrice cu ajutorul unor pile electrice (se mai numesc si pile de combustie, fiind de fapt dispozitive de conversie electrochimica destinate producerii de energie. In cazul nostru folosesc drept combustibil hidrogenul-H2, iar drept oxidant, oxigenul-O. Aceste pile electrice functioneaza fara ardere, fiind nepoluante, un avantaj major in habitatul inchis al submarinului), procesul de ardere directa a oxigenului (este stocat la bord in rezervoare frigorifice/criogenice. Type-212A are rezervoarele dispuse in afara cocii de rezistenta, iar Type-214 le are in interiorul cocii de rezistenta) si hidrogenului (acesta se afla in stare gazoasa, cilindrii de depozitare sunt realizati dintr-un aliaj special care, probabil, are in componenta sa fier, magneziu si titan. Puritatea hidrogenului trebuie sa fie maxima posibila, adica 99,99%,sau „stabil cu 0 neutroni”. Aceste rezervoare, la Type-214, sunt dispuse intre coca presurizata si chila tip tunel a navei, acestea avand si rol de balast. Se pare ca un astfel de cilindru cu hidrogen gazos ar fi garantat, din punct de vedere al sigurantei, cel putin 30 de ani, si-asta fiindca hidrogenul gazos este extrem de inflamabil, flacara rezultata fiind invizibila. Ca urmare, navele sunt echipate cu detectoare ultrasensibile de hidrogen), proces pe care specialistii il numesc „combustie la rece”, adica nu produce zgomot si are loc la temperaturi de maxim 80°C (specialistii numesc aceasta „celula de combustie de joasa temperatura” –adica incepe sa produca energie imediat ce este alimentata cu carburant, presiunea fiind probabil de 2 bari. Faptul ca procesul nu produce zomot, exceptand pompele de circulare-recirculare a apei, este un atuu important in ceea ce priveste silentiozitatea navei). La bordul submarinelor, aceste pile electrice fac parte din modulele energetice, iar energia produsa este de tip Direct Current/DC/Curent Continuu. In urma combustiei spontane a oxigenului si hidrogenului rezulta apa purificata/apa distilata, peste jumatate din energia produsa fiind destinata propulsiei navei si functionarii echipamentelor de bord.

Interesant este si faptul ca U-1 a fost botezat pe data de 21 octombrie 1961 de sotia renumitului comandant Kriegsmarine, Otto Kretschmer (are la activ 47 de nave aliate trimise la fund, insumand 275.000 de tone, la comanda lui U-99. A ajuns Flottillenadmiral/Amiral al Flotilei din 15 decembrie 1965, grad echivalent in Bundeswehr –General de Brigada, in cadrul Bundesmarine, unde a servit in perioada 1955-1970), intrand in serviciu pe data de 20 martie 1962 in cadrul Escadrei 1 Submarine, avand sigla lui U-99 piturata pe chiosc, o potcoava pe fond albastru semnificand norocul (nu prea i-a fost cu noroc, coca, saraca, bagandu-l din nou in santier, de unde a mai iesit in iunie 1963, complet schimbat);

                                                                   U-1/S 180 Type 205

–FGS U-2/S-181, intrat in dotarea Bundesmarine pe data de 3 mai 1962, iesit din uz in iulie 1963. A fost reconstruit la standard Type-205A. U-2 a fost botezat pe data de 25 ianuarie 1962 de sotia comandantului Wilhelm Schulze (U-98), intrand in serviciu cu Escadra 1 Submarine pe data de 3 mai 1962, avand pe chiosc piturata sigla lui U-98, “Pisica neagra”. S-a reintors in santier nu mult dupa aceea din cauza problemelor la coca, pe data de 15 august 1963, fiind reconstruit ca Type-205, reintorcandu-se la treaba in octombrie 1966, avand coca din otel magnetic;

–FGS U-3/S-182, intrat in dotarea Bundesmarine pe data de 20 iunie 1964. A fost botezat pe data de 7 mai 1962, de catre edilul sef al orasului Sankt-Georgen Im Schwarzwald din Muntii Padurea Neagra, avand piturata pe chiosc stema acestei localitati. Imediat dupa finalizare, nava a fost pusa la dispozitia Marinei Norvegiene pentru teste si evaluari timp de doi ani, fiind botezata KNM Kobben/S-310 (din acesta a rezultat Clasa Kobben, realizata de catre norvegieni in colaborare cu germanii, acestia realizand impreuna o modificare a Type-205, numita Type-207. Despre submarinele norvegiene intr-un articol viitor), intorcandu-se in RFG pe data de 20 iunie 1964. Din data de 15 septembrie 1967 a devenit nava-scoala in cadrul Diviziei de Formare Submarine de la Neustadt-Holstein. Avea sa fie casata dupa anul 1970.

–FGS U-4/S-183 n-a fost terminat ca Type-201, aceasta nava devenind prima unitate Type-205 intrata in dotarea Bundesmarine in data de 19 noiembrie 1962, fiind pensionat pe data de 1 august 1974. Type-205 avea urmatoarele caracteristici: 13 unitati realizate, in uz 1967-2005, coca din otel antimagnetic optimizata pentru utilizare in Marea Baltica. Au folosit otel non-magnetic, austenitic, extrem de durabil. Acesta este un otel inoxidabil ce are in componenta sa nichel, crom si mangan; greutate: 450-457 de tone la suprafata/500-508 de tone in imersiune; lungime 43,90 m; latime 4,60 m; propulsie diesel-electrica: doua motoare Mercedes-Benz/MTU Diesel, 12 V, 600 CP/450 kW fiecare/1200 CP in total/un motor electric de 1300 CP/1000 kW/un generator electric Brown Boveri&Cie; pescaj 4,30 m; o singura elice multipala -5 pale, anticavitatie; viteza maxima: 19 km/h navigand la suprafata/31 km/h navigand in imersiune; autonomie: 7800 km navigand la suprafata cu viteza de 9,30 km/h/422 km la viteza de 7,40 km/h, navigand in imersiune; adancime de scufundare uzuala 100-150 m, maxima de rezistenta 160-200 m; echipaj 4 ofiteri+18 marinari/total 22 de oameni; armament: 8 tuburi lanstorpile de calibrul 533 mm/8 torpile de rezerva/16 mine marine, compartimentul de comanda al torpilelor fiind complet automatizat. In spatele acestuia se afla sala de mese; sonar dispus in bulbul provei, in spatele acestuia gasindu-se carmele de adancime. A fost produs sub licenta pentru Marina Norvegiana la Santierul Naval din Copenhaga, navele formand Clasa Kobben (in uz intre anii 1964-2003/2005, 15 unitati produse. Poloniei i-au fost transferate 3 unitati, printre ultimele produse in anii 1966-1967. Germanii au produs primele doua unitati din aceasta clasa pentru Kongelige Danske Marine/KDM/Marina Norvegiana,navele fiind aproape identice cu Type-205, insa au avut coca realizata din otel magnetic, si-asta fiindca danezii n-au avut incredere in otelul non-magnetic german, navele fiind cunoscute si ca Type-207. Au fost botezate HDMS Narhvalen/S-320 si HDMS Nordkaperen/S-321).

Lui U-4 i-au urmat: U-5/S-184, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 4 iulie 1963, fiind pensionat pe data de 17 mai 1974; U-6/S-185, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 4 iulie 1963, fiind pensionat pe data de 22 august 1974; U-7/S-186, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 16 martie 1964, fiind pensionat pe data de 30 septembrie 1975; U-8/S-187, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 22 iulie 1964, fiind pensionat pe data de 9 octombrie 1974; U-9/S-188, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 11 aprilie 1967, fiind pensionat pe data de 3 iunie 1993 –astazi este piesa de muzeu; U-10/S-189, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 28 noiembrie 1967, fiind pensionat pe data de 16 februarie 1993 –astazi este piesa de muzeu; U-11/S-190, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 21 iunie 1968, fiind pensionat pe data de 30 octombrie 2003 –astazi este piesa de muzeu. In perioada 1987-1988, acest submarin a primit coca dubla fiind utilizat ca tinta submarina in exercitii comune cu partenerii NATO (tinta pentru submarine, nave de suprafata sau aeronave), de catre Bundesmarine. Transfomarea s-a facut pe santierul naval Rheinstahl-Nordseewerke GmbH din Emden, adaugandu-i-se cea de a doua coca (coca dubla. Intre coca de rezistenta si coca exterioara s-a montat izolatie din polistiren, aceasta avand rolul de marire a flotabilitatii), nava fiind inregistrata ca Type-205A; U-12/S-191, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 14 ianuarie 1969, fiind pensionat pe data de 21 iunie 2005. Aceasta nava a fost folosita pentru studii/experimente de sonar, fiind inregistrata ca Type-205B; acestora li s-au adaugat cele doua nave pentru KDM, S-320/321.

La momentul reunificarii Germaniei, Bundesmarine opera 6 submarine Type-205 si 18 Type-206 (similar cu Type-205, insa coca din otel nemagnetic era de mai buna calitate).

Type-206 deriva direct din Type-205, fiind proiectat de catre IKL in perioada 1964-1965. Aceste nave, ca si inaintasele lor, erau destinate operarii in Marea Baltica, coca de presiune fiind construita din otel non-magnetic, austenitic, de inalta rezistenta, cu o mare elasticitate si buna rezistenta dinamica. Aceste nave erau extrem de greu de detectat, scotand peri albi marinei URSS, RDG si Poloniei (RFG-istii sustineau ca nave Type-206 au spionat de nenumarate ori manevrele comune ale sovieticilor,est-germanilor si polonezilor desfasurate in Marea Baltica, fara a fi detectate,cu toate ca sovieticii adusesera tot ceea ce-aveau mai bun). Pe data de 7 iunie 1969, Bundesmarine a lansat o comanda pentru realizarea a 8 unitati Type-206 de catre HDW/Kiel, alte 10 unitati urmand a fi realizate de catre Rheinstahl-Nordseewerke GmbH din Emden. Iata care au fost aceste nave: FGS U-13/S-192, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 19 aprilie 1973, fiind pensionat pe data de 26 martie 1997 si casat; FGS U-14/S-193, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 19 aprilie 1973, fiind pensionat pe data de 26 martie 1997, casat; FGS U-15/S-194, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 17 iulie 1974, fiind pensionat pe data de 14 decembrie 2010, probabil in rezerva/inactiv.

In perioada noiembrie 1989-august 1991, nava a fost modernizata si adusa la standard Type-206A. 12 unitati au fost aduse la acest standard, lucrarile de modernizare debutand la mijlocul anului 1987, fiind incheiate in februarie 1992, acestea desfasurandu-se la Rheinstahl-Nordseewerke GmbH din Emden. Modernizarea la standard Type-206A a inclus: sonar activ STN Atlas DBQS-21D/CSU-83; noi periscoape; sistem nou de control al armelor LEWA; sistem de navigare prin GPS; armare cu noile torpile DM2A3 Seehecht; habitat imbunatatit pentru echipaj; sistem de propulsie revizuit (si, ca sa ne ofticam/enervam un pic, marina columbiana a achizitionat 4 unitati Type-206A dezafectate, U-23/24 au intrat in dotare pe 28 august 2012, iar U-16/18 au fost utilizate ca sursa de piese de schimb. Mda, vechi sa zicem, dar macar aia au, noi doar…visam); FGS U-16/S-195, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 9 noiembrie 1973, fiind pensionat pe data de 31 martie 2011, vandut Columbiei; FGS U-17/S-196, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 28 noiembrie 1973, fiind pensionat pe data de 14 decembrie 2010. In perioada septembrie 1989-mai 1991, nava a fost modernizata si adusa la standard Type-206A; FGS U-18/S-197, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 19 decembrie 1973, fiind pensionat pe data de 31 martie 2011, vandut Columbiei. In perioada aprilie 1990-decembrie 1991, nava a fost modernizata si adusa la standard Type-206A; FGS U-19/S-198, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 9 noiembrie 1973, fiind pensionat pe data de 23 august 1998 si casat; FGS U-20/S-199, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 24 mai 1974, fiind pensionat pe data de 26 septembrie 1996 , casat; FGS U-21/S-170, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 16 august 1974, fiind pensionat pe data de 3 iunie 1998, casat; FGS U-22/S-171, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 26 iulie 1974, fiind pensionat pe data de 18 decembrie 2008, vandut Turciei ca fier vechi.

                                                                      Type 206A

In perioada ianuarie 1989-septembrie 1990, nava a fost modernizata si adusa la standard Type-206A; FGS U-23/S-172, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 2 mai 1975, fiind pensionat pe data de 31 martie 2011, vandut Columbiei, in uz din acest an sub numele de ARC Intreprido (ARC-Armada de la Republica de Colombia/Armata Republicii Columbia. Tranzactia celor doua nave este controversata,Procuratura germana si Parlamentul European declansand o ancheta in anul 2010. Exista mari suspiciuni de mita, procurorii germani sustinand ca tari cu mari datorii din cadrul UE, precum Portugalia si Grecia –negocia pe atunci achizitia a doua nave noi punand la bataie un miliard de euro,dar din afara UE, precum Argentina, Egipt, Columbia si Indonezia ar fi cumparat submarine din Germania dand spagi grase. Implicata ar fi compania Ferrostal, prin insusi presedintele acesteia, Matthias Mitscherlich/M.M+12 angajati cu functii de conducere, acesta “ingrijindu-se” ca negocierile sa aiba succes prin plata unor asa-zise “tarife de consultanta”. Banii/mita au/a ajuns la un oficial din guvernul german, la un fost agent al BND si, surprinzator, la un…arhiepiscop. Strans cu usa,M.M a declarat anchetatorilor ca acestia erau “oameni care ne sfatuiau unde sa ne ducem si cu cine sa vorbim”. Datorita implicarii unor oficiali de rang inalt ancheta s-a desfasurat discret, inclusiv la nivelul serviciilor secrete germane. SUA s-a implicat pe linia Columbia si nu numai, insa este clar ca CIA a stiut. Interesant este faptul ca Ferrostal, se pare, este si astazi cercetata pentru incalcarea normelor UE cu privire la contractele offset,oficiali ai UE considerand ca Portugalia, spre exemplu, a “pierdut” 34 milioane de euro, 7 oficiali portughezi+3 germani platind pentru asta.

Eee, uite ca si la altii se poate cu peschesul…Da, se poate, fiindca banu-i ochiul dracului, dupa cum bine zice romanul din vechime, insa diferenta dintre mitomanii nostri si ai lor, este ca ai lor platesc cu varf si indesat. Categoric insa, in comertul cu armament, vechi sau nou, mita este o REALITATE. Si-asta nu-i singurul scandal, iata unul si mai si dezvaluit de publicatia germana Der Spiegel, in data de 4 iunie 2012. Iata ce se scrie in articolul “Made in Germany”, citez: „Republica Federala exporta in Israel submarine care dispun de o dotare technica asupra careia se speculeaza de ani de zile. Expertii din Germania si Jerusalim confirma acum: navele sunt inarmate cu focoase nucleare. Iar Berlinul stie asta demult, desi a negat intotdeauna ca submarinele ar dispune de arsenal nuclear la bord.  Chiar fosti inalti oficiali ai ministerului german al Apararii au precizat ca guvernul a luat intotdeauna in calcul faptul ca Israelul va echipa cu munitii atomice submarinele de atac de clasa Delfin. Germania a livrat deja trei dintre aceste submarine Israelului, finantand dealtfel cea mai mare parte a facturii, alte trei urmand a fi livrate pana in 2017”. Bineanteles, evreii s-au ofuscat teribil, sustinand ca toate acesea sunt doar “minciuni”, cel mai vocal fiind nimenin altul decat Consiliul Central Evreiesc din Germania).

 

In perioada august 1987-septembrie 1989, nava a fost modernizata si adusa la standard Type-206A; FGS U-24/S-173, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 16 octombrie 1974, fiind pensionat pe data de 31 martie 2011, vandut Columbiei, in uz din acest an sub numele de ARC Indomable; FGS U-25/S-174, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 14 iunie 1974, fiind pensionat pe data de 31 ianuarie 2008. In perioada august 1988-iunie 1990, nava a fost modernizata si adusa la standard Type-206A; FGS U-26/S-175, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 13 martie 1975, fiind pensionat pe data de 9 noiembrie 2005, casata. In perioada iulie 1990-februarie 1992, nava a fost modernizata si adusa la standard Type-206A; FGS U-27/S-176, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 16 octombrie 1974, fiind pensionat pe data de 13 iunie 1996, casata; FGS U-28/S-177, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 18 decembrie 1974, fiind pensionat pe data de 31 ianuarie 2006. In perioada aprilie 1989-iulie 1990, nava a fost modernizata si adusa la standard Type-206A. Nava a fost casata in Olanda; FGS U-29/S-178, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 27 noiembrie 1974, fiind pensionat pe data de 31 decembrie 2006. In perioada iunie 1987-iulie 1989, nava a fost modernizata si adusa la standard Type-206A. Nava a fost vanduta ca fier vechi si casata in Turcia; FGS U-30/S-179, intrat in dotarea Bundesmarine in data de 13 martie 1975, fiind pensionat pe data de 31 ianuarie 2007. In perioada iunie 1987-iulie 1989, nava a fost modernizata si adusa la standard Type-206A. Nava a fost casata in Olanda.

  In iunie 2010, Bundesmarine a dezafectat mai mult de jumatate dintre aceste nave in vederea reducerii cheltuielilor. Desi dezafectarea era planificata sa dureze pana in anul 2016, Parlamentul a hotarat reducerea cheltuielilor pentru inarmare cu circa 1,30 miliarde de dolari pe an, ceea ce a dus la dezafectarea anticipata a navelor. Totusi, 6 unitati au ramas in rezerva, participand la operatiunea antiterorista Active Endeavour/OAE in Marea Mediterana, desfasurata de catre NATO in anul 2013. La acea data, Bundesmarine opera 10 submarine, toate bazate la 25 km nord-vest de Eckernforde, oras din landul Schleswig-Holstein, navele facand parte din Escadra 1 Submarine/1 Ubootgeschwader (tot aici se gaseste Centrul de Antrenament Submarine/Ausbildungszentrum Unterseeboote si Comandamentul Fortelor Speciale ale Marinei/Kommando Spezialkrafte Marine), flota constand in 6 unitati Type-206A si 4 unitati Type-212A (AIP. Acum au 5 unitati operationale,din cele 8 unitati planificate initial si anulate in 2004). Germania, stat ce inainte de 1990 ocupa locul doi intre natiunile europene ce operau submarine nenucleare, cazuse acum pe locul cinci, fiind devansata de Turcia (14 unitati, locul I), Grecia (8 unitati, locul II), Italia (6 unitati, locul III), Norvegia (6 unitati, locul III) si Suedia (5 unitati, locul IV).

                                             Submarine Type 206 in Marina Germana

  Type-206A(A-Alpha) avea urmatoarele caracteristici: considerat a fi unul dintre cele mai mici si mai rapide submarine din lume, la acea vreme. Mai pe intelesul nostru, aceste nave erau considerate cele mai mici submarine de atac din lume, acestea putand opera si in ape de doar 20 m adancime. Navele erau destinate si misiunilor de recunoastere/spionaj, fiind utilizate si de catre fortele speciale; sonar activ STN Atlas DBQS-21D/CSU-83; sonar pasiv de raza lunga Thomson-CSF/Thomson-Sintra DUUX 2 (Thomson-CSF este astazi Thales); sonar de interceptare/localizare a tintelor Safare Velox; sonar activ de localizare a minelor EDO-900; radar de navigatie si cautare Thompson-CSF Calypso II; sistem de razboi electronic Thomson-CSF DR-2000U (probabil in banda X, 2,5-18 GHz); sistem de contramasuri Thorn-Emi Sarie; noi periscoape (probabil de tip BS-19); sistem nou de control al armelor LEWA; sistem de navigare prin GPS; habitat imbunatatit pentru echipaj; sistem de propulsie revizuit; coca din otel non-magnetic, austenitic, extrem de durabil. Acesta este un otel inoxidabil ce are in componenta sa nichel, crom si mangan; greutate: 450 de tone la suprafata/498 de tone in imersiune; lungime 48,60 m; latime 4,60 m; pescaj 4,60 m; propulsie diesel-electrica: doua motoare Mercedes-Benz/MTU Diesel, 12 V, 600 CP/450 kW fiecare/1200 CP in total/un motor electric Siemens-Schuckert-Werke de 1300 CP/1100 kW/un generator electric Brown Boveri&Cie; pescaj 4,30 m; o singura elice multipala -7 pale, anticavitatie; viteza maxima: 19 km/h navigand la suprafata/31 km/h navigand in imersiune; autonomie: 8300 km navigand la suprafata cu viteza de 9 km/h/420 km la viteza de 7 km/h, navigand in imersiune; adancime de scufundare uzuala 100-150 m, maxima de rezistenta 200 m, chiar si mai mult; echipaj 4-5 ofiteri+18 marinari/total 23 de oameni; armament: 8 tuburi lanstorpile de calibrul 533 mm/8 torpile de rezerva. Torpilele erau de tip DM2A1 Seeaal/Seal (uzuala pe Type-206) sau DM2A3 Seehecht/16 mine marine, compartimentul de comanda al torpilelor fiind complet automatizat. In spatele acestuia se afla sala de mese; sonar dispus in bulbul provei, in spatele acestuia gasindu-se carmele de adancime.

                                                                   Type 206

Germania a produs in WW II torpile foarte performante, scotand spre sfarsitul razboiului doua torpile deosebite, T-5 Zaunkonig I/Wren I (ghidata acustic, august/septembrie 1943) si T-11 Zaunkonig II (ghidaj acustic, pasiv, 1943-1944, capacitate ECCM), insa acestea au venit prea tarziu. Dupa WW II, Germaniei i s-a interzis producerea de torpile, asta pana la formarea Deutsche Marine/Bundesmarine cand s-a pus problema reluarii cercetarii si productiei de torpile destinate noilor submarine si a navelor de suprafata. Initial, submarinele (U-1/2, spre exemplu) au fost dotate cu torpile americane Mark-37 (propulsie electrica, ghidaj acustic, 1956-1972) si germane (G-7A, produse in WW II), navele de suprafata utilizau torpile germane sau torpile britanice Mark-8. Odata cu infiintarea Bundesmarine, la inceputul anului 1958, s-a pus problema realizarii unor torpile capabile s-a opereze in ape de mica adancime, in Marea Baltica, Marina fiind interesata de torpile cu raza lunga de actiune, cu ghidaj prin fir, cu ogive de mare capacitate, comandand firmei AEG Telefunken proiectarea acestora (firma avea experienta, realizase astfel de torpile in WW II).Torpilele urmau a avea doua destinatii si, bineanteles, urmau a fi impartite doua modele –o torpila urma a fi desinata exclusivluptei impotriva submarinelor, iar cealalta, urma a fi destinata exclusiv luptei impotriva navelor de suprafata. Prioritara a fost torpila destinata luptei antisubmarin/ASW/Anti-submarine Warfare, dezvoltarea acesteia debutand in anul 1960, purtand numele de DM-1 Seeschlange (DM-Deutsches Modell 1/Seeschlange-Sarpele de Mare), fiind prima torpila realizata de catre Germania Federala dupa WW II si, in randurile ce urmeaza, ne vom ocupa de acestea.

  Deutsche Marine/Bundesmarine a utilizat pe submarinele sale (unele se afla inca in uz) urmatoarele tipuri de torpile:

–DM-1 Seeschlange ((DM-Deutsches Modell 1/Seeschlange-Sarpele de Mare), avand urmatoarele caracteristici: dezvoltata/produsa de catre AEG Telefunken la comanda Bundesamt fur Wehrtechnik und Beschaffung/BWB/Biroul Federal pentru Tehnologii de Aparare si Achizitii din cadrul Ministerului Apararii intre anii 1960-1970, arma fiind similara cu DM-2A1 Seeaal (dezvoltata incepand din anul 1962), insa mai scurta, cu ogiva mai usoara si cu mai putine baterii, asta pentru a putea fi imbarcata pe submarine Type-206 si, fiind o arma antisubmarin, n-avea nevoie de putere si viteza precum Seeaal, o torpila antinava. Torpila era optimizata pentru operare in ape cu adancimi mici si avea urmatoarele caracteristici: in serviciu din anul 1972/1973/1974/1975, torpila antisubmarin, producator AEG Telefunken; ghidaj prin fir, activ/pasiv; calibrul 533 mm; greutate 1370 kg; lungime: totala 4,62 m/torpila 4,15 m/container continand firul de ghidaj 47 cm; ogiva continand 100 kg de exploziv de mare putere; viteza si autonomia: 6000 m la viteza de 61 km/h/12000 m la viteza de 37 km/h; baterii argint-zinc; adancime operationala cuprinsa intre 15/20-450 m; torpila a fost revizuita si imbunatatita, se pare, la jumatatea anilor *70 (fiind adusa la standard DM-1A2, insa nu-i o certitudine), unele surse sustinand ca aceasta ar fi devenit operationala inca din anul 1970;

 

–DM-2A1 Seeaal/Seal (DM-Deutsches Modell-2A1), avand urmatoarele caracteristici: dezvoltata/produsa de catre AEG Telefunken la comanda Bundesamt fur Wehrtechnik und Beschaffung/BWB/Biroul Federal pentru Tehnologii de Aparare si Achizitii din cadrul Ministerului Apararii intre anii 1962-1969/1970, arma fiind similara cu DM-1 Seeschlange, insa mai lunga, cu ogiva mai grea si cu mai multe baterii, asta fiindca era o arma antinava avea nevoie de putere si viteza. Torpila era utilizata de submarine si nave de suprafata fiind optimizata pentru operare in ape cu adancimi mici, avand urmatoarele caracteristici: in serviciu din anul 1969/1970, torpila antinava, producator AEG Telefunken; ghidaj prin fir, activ/pasiv; calibrul 533 mm; greutate 1370 kg; lungime: totala 6,55 m/torpila 6,08 m/container continand firul de ghidaj 47 cm, grosime fir 4 cm; ogiva continand 250 kg de exploziv de mare putere/HE; viteza si autonomia: 20.000/28.000 m la viteza de 61 km/h, posibil mai mica atunci cand era lansata de pe nave, de 12.000/16.000 m; baterii argint-zinc; adancime operationala cuprinsa intre 15/20-450 m;

–DM-2A3 Seehecht/DM-2A4 Seehecht (Seehecht-Merluciul), este dezvoltata din DM-2A1, si-a intrat initial in uz pe submarine Type-206A, avand urmatoarele caracteristici: dezvoltata/produsa de catre AEG Telefunken, astazi STN Atlas Elektronik, intre anii 1980-1985. DM-2A3 a intrat in dotare in anul 1987, insa variana modernizata, DM-2A4, a intrat in uz in anul 1999. Torpila antinava si antisubmarin era utilizata de submarine si nave de suprafata, fiind optimizata pentru operare in ape cu adancimi mici (Marea Baltica, dar si-n Marea Nordului si Marea Mediterana. Italia, Israel si Norvegia o au in dotare, fiind vorba despre DM-2A3. Columbia o utilizeaza pe navele Type-206A recent achizitionate din Germania, inclusiv pe submarinele oceanice Type-209, 61 de unitati construite in perioada 1971-2008, insa acestea, ca si U-212/214, sunt din alta categorie,o alta poveste. Columbia, se pare, c-ar avea in dotare si un numar mic de DM-2A4, pe Type-209, insa este putin probabil, deoarece doar ultima varianta, Type-209/1500 o are in dotare,variana ce nu se afla in dotarea columbienilor), avand urmatoarele caracteristici: DM-2A3, in serviciu din anul 1982/1985, torpila antinava si antisubmarin, producator AEG Telefunken/STN Atlas Elektronik; ghidaj prin fir, activ; calibrul 533 mm; greutate 1370 kg; lungime totala 6,60 m; ogiva continand 260 kg de exploziv de mare putere, PBX/hexogen-aluminiu; viteza si autonomia: DM-2A3 -20.000/28.000 m la viteza de 64/65 km/h, posibil mai mica atunci cand era lansata de pe nave/DM-2A4 –aproximativ 47.000-50.000 m la viteza de 92,60-93 km/h; baterii argint-zinc. Este operational pe submarinele Type-209/212/214, fiind si-n dotarea Turciei (Type-209/1400, 4 unitati, numite Clasa Gur), Spaniei, Pakistanului, Israelului (Clasa Dolphin); adancime operationala cuprinsa intre 15/20-450/500 m, posibil si mai mult; DM-2A4 Seehecht are: elice contrarotative; motor electric de mare putere, energia fiind furnizata de 4 baterii modulare argint-zinc; raza maxima de actiune fiind de 46,30-47-50 km, la viteza de 92,60-93 km/h; sonar pasiv/activ multifrecventa cu unghi larg de vedere/localizare a tintelor multiple, procesarea semnalului facandu-se digital ceea ce permite “evitarea” momelilor, mare rezistenta la bruiaj (desi datele sunt confidentiale, unghiurile de detectie ar fi +/-100° pe orizontala, si +/-24° pe verticala). Capul ogivei ce contine 260 kg de PBX, echivalentul a 460 kg de TNT, este de forma parabolica, optimizata hidrodinamic, ceea ce reduce substantial zgomotul si cavitatia –nemtii sustin ca la “un minim absolut”; fir de ghidaj din fibra optica, avand capacitate de transmitere/retransmitere a datelor; fuzee de proximitate ce detecteaza si cel mai mic camp magnetic generat de nave sau submarine, chiar daca acestea sunt fabricate din materiale amagnetice/fuzee de contact;

–SST-3 Seal , avand urmatoarele caracteristici: dezvoltata incepand din anul 1967; torpila era/este utilizata de submarine si nave de suprafata fiind optimizata pentru operare in ape cu adancimi mici, in serviciu din anul 1972, torpila antinava, producator AEG Telefunken. Posibil sa fi fost fabricata sub licenta de catre Indonezia, incepand din anul 1978; ghidaj prin fir, activ/pasiv; calibrul 533 mm; greutate 1414 kg; lungime totala 6,08 m; ogiva continand 260 kg de exploziv de mare putere/HE; viteza si autonomia: 11.000 m la viteza de 64-65 km/h –20.000/21.000/22.000 m la viteza de 51-52 km/h -37.000/51.200 m la viteza de 42-43 km/h ; baterii argint-zinc; motoare electrice; adancime operationala cuprinsa intre 15/20-450/500 m;

–SST-4 Seal , avand urmatoarele caracteristici: dezvoltata incepand din anul 1975; torpila era/este utilizata de submarine si nave de suprafata fiind optimizata pentru operare in ape cu adancimi mici, in serviciu din anul 1980, torpila antinava, producator AEG Telefunken; ghidaj prin fir, activ/pasiv; calibrul 533 mm; greutate 1414 kg; lungime totala 6,08 m; ogiva continand 260 kg de exploziv de mare putere/HE; viteza si autonomia: 11.000 m la viteza de 64-65 km/h –20.000 m la viteza de 51-52 km/h/37.000 m la viteza de 42-43 km/h ; baterii argint-zinc; motoare electrice; adancime operationala cuprinsa intre 15/20-450/500 m.

Nu pot incheia fara a ma gandi la Delfinul nostru blocat la cheu…Columbia a putut sa cumpere submarine Type-206A, germanii inca mai au de vanzare. Chiar daca-s vechi, simpla lor prezenta si faptul ca se descurca foarte bine in ape mici ar da de gandit oricui. Si ma-ntreb, Marinei Romane nu le-ar fi bune? Polonezii se descurca foarte bine cu Kobben-urile lor, noi de ce nu ne-am descurca cu “nemtoaicele”? Totul este doar sa vrem, submarine sh se gasesc, intotdeauna s-au gasit! Decat un “peste” mort cum este Delfinul, mai bine 2-3 “pesti” batrani si harsiti, precum Type-206A, dotati cu senzori si torpile de ultima generatie. STN Atlas Werke GmbH ne poate aduce in secolul XXI, dar…vise.

 

     WW

Episodul CVI- GRAF ZEPPELIN – Partea I

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

www.seaforces.org/…/Submarine/Type–201-cla..

www.seaforces.org/…/Submarine/Type-205-cla..

www.submarinesonstamps.co.il/History.aspx?h…

www.globalsecurity.org/military/…/type-205.ht…

memim.com/type–201–submarine.html

tonnel-ufo.ru

www.globalsecurity.org/military/…/u206.htm

www.seaforces.org/…/Submarine/Type–206-cla…

www.navweaps.com/…/WTGER_PostWWII.ht…

forum.worldofwarships.eu

60jahrebundeswehr.de/das-amt–blank/

www.die-marine.de/_deutsch/schiffe/subm.htm

www.seaforces.org/marint/…/Submarines.htm

www.u-boot-archiv-cuxhaven.de/…/type_201.h..

www.wehrmacht-history.com/…/german–mine-s..

www.mandors.de/Teil1_englisch.html

www.globalsecurity.org/military/…/type-205.ht..

forsvaretsmuseer.no

www.ro-bul-ret.eu/images/stories/results/ret/modulul-5.pdf

www.diaspora-stiintifica.ro/diaspora2008/…/Vasile_Stanciu_WE13.pdf

www.navweaps.com/…/WTGER_PostWWII.ht.

navyleague.org.au/…/The-Navy-Vol_71_No_2…

 

Series Navigation

<< TYPE 201, partea IGRAF ZEPPELIN – Partea I >>