Ucraina…2008. Vasile Tarateanu despre nationalismul sovin ucrainean si despre romanii din Nordul Bucovinei

”În  timp ce-n Ucraina tineretul este educat într-un spirit naționalist și idealist ucrainean, la noi nu mai există spiritul românesc și nici susținerea acestuia.”

– Stimate domnule Tărâțeanu, v-aș ruga să vă referiți un pic la viața dumneavoastră, dar și la experiența pe care o aveți în această continuă luptă pentru valorile naționale ale românilor bucovineni.

–   Sunt un român care s-a născut după ce pe trupul Țării a fost trasă o frontieră nedreaptă, detrunchiind unele teritorii de la trupul acesteia. Sunt din Sinăuții de jos, fiu de țărani simpli. Până la venirea sovieticilor erau niște gospodari de frunte, având numeroase instrumente agricole, cai, boi și altele asemenea. Am fost mai mulți copii în familie, eu fiind cel mai mare. După absolvirea studiilor medii incomplete din sat am urmat liceul la Cernăuți, având profesori foarte buni. L-aș remarca pe bunul meu prieten, Vasile Levițchi care a fost poet, dar și director. De asemenea merită menționat poetul și prozatorul Vasile Grinciuc, cel care m-a însoțit de la școala din sat până la absolvirea liceului. Am dat cu bine examenele de admitere la Universitatea de stat din Cernăuți, apoi am făcut trei ani de zile serviciul militar, după care m-am întors. Am mai făcut un an de facultate, am trecut la ”fără frecvență”, apoi m-am angajat în calitate de corespondent special. Părinții au dus-o destul de greu, câștigul era unul mizer, chiar dacă munceau ca la ocnă. Țin minte că pe atunci obișnuiau să mai vină și așa-zișii ”distriboci”, în urma cărora podurile rămâneau goale. În familiile cu mulți copii, se obișnuia ca frații mai mari să joace și rolul de părinți ai celor mai mici.

Se ducea foarte greu, în condițiile în care intelectualitatea a fost înlăturată, iar posturile de conducere au fost date unor indivizi vânduți noii ”puteri” care nu aveau nici abilități de conducere și nici dorința de schimba ceva în bine. Mai mult, aceștia îi amenințau pe oamenii gospodari și muncitori din sat. Multe dintre rudele mele au fost deportate în Siberia.

Satul în care m-am născut eu la 27 septembrie 1945, a fost sacrificat la 1775. Acesta, aflându-se la granița dintre Imperiul Austro-Ungar și Moldova, a fost împărțit între acestea două. Mai apoi, în 1940, odată cu venirea armatei sovietice, acesta a mai fost împărțit odată, de data aceasta pe diagonală. Această localitate a avut o soartă deosebit de vitregă, dar în pofida acestui lucru, el a dat personalități importante ale culturii din această zonă, Dumitru Grinciuc și Ilie Tudor Zegrea fiind doar două dintre acestea. Există în sat două școli – una veche și alta nouă. Aceeași situație o pomenim și în privința bisericilor.

–   Timpul a trecut, iar odată cu trecerea acestuia ați fost probabil nevoit să vă croiți un drum în viață pentru o viață mai bună, în special după acele vremuri de tristă amintire în care ne-am aflat sub ocupație sovietică. Care sunt preocupările dumneavoastră în prezent?  

–   Trebuie să vă spun că toată viața mea am fost ziarist. M-am angajat pentru prima oară în 1969, când am devenit corespondent, după cum am menționat deja. Am avansat de la colaborator literar inferior, superior, apoi corespondent, corespondent special la ziarul Zorile Bucovinei până în 1981. Între 1981 și 1991 am lucrat la postul de radio Ucraina Internațional în calitate de redactor superior. Apoi, în 1990, când au început mișcările de eliberare națională a românilor, dar și a celoralalte popoare din Imperiul sovietic, am renunțat la responsabilitățile de angajat al statului și m-am aruncat în vâltoarea acelor activități. Am fondat ziarul Plai românesc – prima publicație scrisă cu grafie latină, un ziar independent pentru care făceam zilnic naveta până la Chișinău cu autobusul sau trenul. Aici, eu eram cel care îndeplinea toate atribuțiile, de la hamal până la redactor-șef. O lungă perioadă de timp materialele au fost depozitate chiar la mine acasă, în coridor. Ulterior, ziarul era împărțit pe la diverse manifestații ale românilor, serbări sau slujbe bisericești. A fost o perioadă extraordinară, plină de avânt tineresc, curaj și entuziasm care a ținut până în 1994, când administrația de stat a intentat un proces împotriva ziarului, cerând suspendarea apariției acestuia. Timp de jumătate de an am fost în proces. Reprezentanta administrației de stat, avocatul lor, a cerut să mi se dea 10 ani de închisoare pentru atentat la integritatea teritorială a statului ucrainean și discreditarea acestuia, instigarea la vrajbă inter-etnică și altele asemenea. S-a invocat încălcarea articolului numărul 3 privind presa, prin care se apăra integritatea teritorială a statului. Toate articolele mele în care promovam ideea că Bucovina este pământ românesc au fost catalogate drept manifestare a pretențiilor teritoriale ale României asupra acestui teritoriu. Într-un final am câștigat procesul, în mare parte datorită reacțiilor comunității românilor din afara granițelor, dar și datorită demersurilor făcute de anumiți factori de decizie printre care și ministrul de atunci al justiției, domnul Gabriel Cusbaian. Astfel, apariția ziarului nu a fost sistată, dar, în schimb s-a încercat eliminarea unei sintagme de pe prima pagină a acestuia care spunea că o sârmă ghimpată desparte două teritorii românești. Desigur, eu nu am fost de acord și am protestat, plecând. Astfel, am fondat ziarul Arcașul, editarea căruia este oprită pentru o perioadă nedefinită din cauza unor greutăți. Și această publicație a făcut ca eu să fiu chemat, în 1996, la Procuratură pentru așa-zisele ”convorbiri și interviuri”. Mi-au fost aduse aceleași insinuări și acuzații. A fost desființată redacția și mi s-a luat ștampila. Totuși, eu am continuat, de data aceasta în calitate de persoană fizică, fără un comitet redacțional. Am înființat ziarul Curierul de Cernăuți care încă mai apare. Totodată a apărut și ziarul Junimea, al Ligii Tineretului Român din Bucovina care a fost predat conducerii asociației, ca supliment al ziarului Arcașul.

Aceasta este, pe scurt, activitatea mea de jurnalist. Am mai fost în anumite perioade și membru al prezidiului de conducere al asociației pentru cultură Mihai Eminescu, fiind și secretar general al acesteia. După aceasta am fost ales de către românii din ținutul Herța drept deputat în consiliul regional Cernăuți, reprezentându-i deja a treia legislatură consecutiv.

Recent a fost formată, în urma fuzionării mai multor asociații de profil, Uniunea inter-regională Comunitatea Românească din Ucraina. În aceasta intră 11 organizații ale românilor din Cernăuți, Transcarpatia, regiunea Odessa și chiar Organizația Românilor și Moldovenilor din Republica Autonomă Crimeea. În fruntea acestei uniuni este Ion Popescu, deputatul nostru în Parlamentul ucrainean, doctor în știință, magistru în drept, un tânăr de bună calitate, iar eu sunt președintele senatului. În afara acestor funcții, dețin și funcția de președinte al Casei Limbii Române din Cernăuți, fondată în anul 2000. Aceasta are la activ foarte multe acțiuni printre care patru congrese ale intelectualității române de la Cernăuți, două festivaluri de muzică populară românească Din cântecele neamului, precum și o sfântă liturghie cu prilejul a două mii de ani de creștinism românesc, întâlniri literare, festivaluri, lansări de carte. Cam acestea ar fi activitățile mele care îmi răpesc cea mai mare parte din timp. Mi-am zis de acum le voi acorda mai multă atenție copiilor pe care i-am cam neglijat, fiind angajat în această luptă politică pentru drepturile românilor din Cernăuți. Acum însă ei au nevoie de multă atenție și eu vreau ca ei să simtă aproape umărul tatălui lor pentru a deveni niște buni români, cetățeni onorabili, stimați, corecți pentru a se putea afirma în orice domeniu își doresc.

–   Sunt sigur că anume așa se va întâmpla. Din câte cunosc, păstrați strâns legăturile cu românii din Țară, dar și cu cei din celelalte regiuni românești. Cum vă percep aceștia având în vedere locul de unde proveniți?

–   Sunt perceput în primul rând ca fiind un român din vecinătatea României, din teritoriile noastre strămoșești, alături de alții precum Ilie Tudor Zegrea, Grigore Bostan, Alexandrina Cernov – membră de onoare a Academiei Române, Simion Gociu, Mircea Lutic și nu numai, care ne-am angajat cu toții în lupta pentru păstrarea și afirmarea identității noastre naționale. Mă cunoaște foarte multă lume, fiind și scriitor cu 19 cărți la activ, fondator a 4 publicații, deputat, președinte a Senatului Uniunii, dar și datorită acțiunilor culturale sau politice numeroase. Sunt deținător a premiilor pentru poezie oferite de Academia Română – Marin Sorescu și Nichita Stănescu, premiul Opera Omnia. Sunt de asemenea și membru al Uniunii Scriitorilor de la Chișinău. Am condus numeroase delegații, inclusiv pe cele de primire ale oaspeților din Țară. Toate acestea, inclusiv sociabilitatea și deschiderea mea pentru problemele oamenilor m-au ajutat să-mi creez un anumit nume printre români. Desigur, o mare parte dintre cele enumerate de mine se referă și la mulți dintre colegii mei, doar că în cazul meu se poate vorbi, probabil, de o mai mare doză de curaj și puțină nebuni. Datorită acestora am fost în stare să renunț la un serviciu foarte bun și să mă arunc în vâltoarea acestor activități, din cauza cărora nu poți ști la ce să te aștepți mâine. Aici mă refer la nivelul salariului, al pensiei dar și la alte potențiale avantaje. Desigur, unii colegi care au stat cuminți în băncile lor beneficiază acum de salarii mai bune și de pensii mai mari, respectiv. Dar asta nu joacă un rol atât de important. Îi mulțumesc lui Dumnezeu și pentru ceea ce am pentru că este suficient. Mai mult chiar, mă pot mândri că în casa mea au poposit atâția buni români, iar ușile acesteia sunt mereu deschise pentru orice român care dorește să ne cunoască bucuriile și necazurile acestei vieți, așa cum este ea.

–   Cu siguranță acest lucru a fost și este apreciat de toți acei care v-au trecut pragul. Cum vedeți situația de acum a românilor de aici față de cea de dinainte de 1989. Este ea mai bună sau mai proastă?

–   Este o întrebare dificilă, situația noastră, a românilor din Nordul Bucovinei, regiunea Herța și Nordul Basarabiei, în loc să se îmbunătățească după cum am sperat noi atunci, 1990 când s-a destrămat uniunea sovietică, s-a înrăutățit. Am ajuns astăzi în situația ca unii dintre noi să regrete acele vremuri, pentru că rușii, după un val inițial de represiuni prin care au închis școli, au schimbat denumirile satelor crezând că și-au îndeplinit planul, ne-au lăsat în pace și am rămas cu 87 de școli românești în care se învăța din manualele obținute din Basarabia și toate obiectele se studiau în limba moldovenească, așa cum era denumită limba română pe atunci aici. De asemenea, toate acțiunile în plan cultural sau științific se desfășurau tot în limba română. Tot atunci a fost deschisă grupa românească la Universitatea din Cernăuți, secțiunea filologie, o mare parte a tinerilor de aici având posibilitatea să-și continue studiile în Basarabia. Aproximativ șase mii de studenți din această zonă au obținut diplomele la instituțiile de învățământ de acolo, ceea ce a însemnat foarte mult, dat fiind că în Basarabia se studia în limba română. Însă din 1990, de când facem parte din tânărul, independentul și suveranul stat ucrainean, ucrainienii nu au mai fost frații noștri egali și de suferință, avându-i pe ruși drept ”frați mai mari”, ci s-au trezit fiind ”frați mai mari” la rândul lor. Odată pomeniți în această situație, ei nu au ezitat să promoveze aceeași politică a rușilor sovietici, ba chiar una și mai agresivă.

–   Deci se poate vorbi despre discriminare și despre nerespectarea drepturilor omului?

–   Cu siguranță. Pot afirma deschis, așa cum am mai făcut-o în nenumărate rânduri, că tânărul stat ucrainian a făcut o legislație și o constituție cât de cât conformă cu standardele europene, dar de la ceea ce este stipulat în aceste documente de bază până la traducerea acestora în realitate este diferență ca de la cer la pământ… Aproape nimic din ceea ce este scris în constituție, în legea cu privire la minoritățile naționale din Ucraina, în legea cu privire la funcționarea limbilor, dar și în alte acte legislative, nu se îndeplinește. Una se spune și cu totul altceva se face. Iată că începând cu anii 90 au fost lansate numeroase ordonanțe ale Ministerului învățământului ucrainean, iar atmosfera din cadrul acestuia rămâne la fel de naționalist-șovină, dorința de asimilare a celorlalți rămânând aceeași, chiar dacă au fost schimbați mai mulți miniștri. Eu înțeleg că se încearcă o revenire la limba ucraineană, că se încearcă o ”recuperare și întoarcere acasă a oilor lor pierdute”, dar ce au cu noi – românii, cu maghiarii, polonezii, grecii și cu ceilalți? Scopul lor este ca, treptat, școlile noastre să fie închise și să se revină total la limba ucraineană. În primii ani după 1990 am beneficiat de o anumită libertate, ba ni s-a mai permis și o anumită libertate de acțiune, reușind să deschidem clase și școli românești, în special acolo unde au existat școli românești înainte de venirea rușilor în 1940. Astfel, sate dimprejurul Cernăuțiului precum Molodiia, Coroviia unde au existat școli românești până în 1940, iar până în 1990 au devenit toate ucrainiene. Abia atunci am reușit să deschidem școli în aceste localități. După o vreme însă, ucrainienii au început să promoveze și să practice o politică naționalist-șovină, în direcția asimilării și deznaționalizării noastre. Astfel, aceste școli nou-deschise au dispărut și ele.

–   Care au fost motivele invocate de către autorități, cel puțin cele oficiale?

–   Motivele invocate au fost multiple. Printre acestea s-a vorbit despre un număr prea mic al copiilor, lipsa de dorință a părinților, lipsa unui director și altele asemenea – lucruri în fond false. Apoi s-a mai spus că elevii și studenții care nu studiază în ucraineană nu pot avea un viitor în acest stat.

–   Pe ce bază se făceau toate aceste constatări? Au fost întrebați părinții sau copiii despre limba în care doresc să-și facă studiile?

–   Nu i-a întrebat nimeni, ei ajungând doar victime tehnici de manipulare. Ba mai mult chiar, populația a fost și este intimidată să nu-și dea copiii la școli românești. Se mai recurge și la metoda deschiderii claselor ucrainene în școli românești. Să vă explic. În fiecare sat se găsește câte o familie-două de ucraineni care vor să-și dea copiii la școală. Astfel, prin aceste familii din satele românești se reușește atragerea altor familii, de data aceasta românești, care sunt manipulate și intimidate. În acest mod, respectivele clase joacă rolul de cal troian, distrugând școlile românești din interior, așa cum s-a întâmplat în cazul celei din Bahrinești. Aici, preotul care se pronunța pentru păstrarea limbii de predare românești a fost amenințat și hărțuit de securitatea ucrainiană pentru că le spunea părinților, care urmau să-și dea copiii în clasa întâi, că-i mai bine ca aceștia să învețe în limba maternă decât într-o oricare alta.

–   Care sunt urmările unor asemenea acțiuni?

–   Urmările sunt numai dintre cele negative. Dacă anul acesta s-a format o singură clasă de a-ntâi, la anul viitor va mai apărea una, fiind deja două în toată școala și așa mai departe. Mai mult, directorii sunt intimidați, rugați, convinși – putem numi aceste acțiuni în orice mod – să permită formarea unor noi clase, bazându-se, desigur, tot pe cererea unor noi familii de ucraineni. În paralel, se duce o muncă de convingere a părinților de către organele securității, administrației sau de alte persoane. Argumentul cel mai uzual este așa-zisa lipsă de perspectivă a copiilor care studiază în limba maternă, ucraineana având întâietate inclusiv în Universitatea din Cernăuți, dar și în celelalte orașe. Astfel, mulți ajung să se conformeze, probabil și din dorința de a le asigura un viitor mai bun copiilor. Însă se ignoră un aspect important – faptul că limba maternă a acelor copii este cea română, deci ei vor gândi românește, acasă vor vorbi tot românește, așa cum o vor face și între prieteni. Asimilarea și îmbunătățirea limbii ucrainene devine astfel o prioritate pentru cei care încă nu o cunosc destul de bine și atunci procesul de învățământ și cel de construire a unor personalități instruite este deturnat, copiilor fiindu-le distrasă atenția de la obiectul predat, cel pe care ar trebui să-l însușească de fapt. Astfel, copiii noștri rămân înapoiați. Să vă dau un exemplu care se referă la două sate vecine – Voloca și Molodiia, despre care am mai vorbit. În prima localitate, școala a fost și a rămas românească, pe când cea din a doua localitate a fost transformată la 1940, odată cu venirea sovieticilor, în școală ucraineană. Rezultatele sunt evidente – până în momentul de față sunt aproximativ 7-8 sute de absolvenți ai școlii din Voloca, mulți dintre aceștia având deja studii medii și superioare de specialitate, un număr relativ mare dintre ei au devenit doctori în știință, în timp ce școala din Molodiia (școală ucraineană în sat majoritar românesc) a obținut un sfert din performanțele școliii din Voloca. Și nu pentru că au fost cei din urmă mai deștepți, ci exact din motivul enunțat mai sus – pentru că elevii au studiat în ucraineană, crezând că vor ajunge cu toții miniștri…

Și îmi pare rău că din ce în ce mai mulți cad în capcana întinsă de autoritățile ucrainiene, inclusiv persoane din satul meu natal. Aceștia devin pradă politicii de propagandă ucrainești, din dorința de a le asigura copiilor un vii     tor mai bun, ceea ce este fals. Cert este că școlile românești devin din ce în ce mai pustii, în folosul ucrainienilor. Repet, una dintre tacticile de bază ale autorităților este de a deschide clase ucrainene în școli românești, așa cum s-a întâmplat la Parafinești și Boian, unde a fost preot cândva tatăl lui Ciprian Porumbescu și care făcea parte din moșia lui Neculce. Această din urmă localitate este menționată de Mihai Eminescu în remarcabilul său poem Doina: Din Boian la Vatra Dornei // A umplut omida cornii…

Situația este într-adevăr tristă. Ministerul învățământului a făcut diverse demersuri, încât acum principalele obiecte să fie predate în limba de stat. Eu consider că limba și literatura ucraineană poate fi studiată și individual, fără a fi introdusă forțat în școli, pentru că elevii noștri nu sunt într-atât de limitați pentru a nu o putea însuși în cadrul orelor de limbă ucraineană. Dacă acest lucru nu reușește nicidecum, ar trebui să fie organizate cursuri de perfecționare pentru profesori, astfel încât calitatea predării să fie mai bună. Nu a fost însă destul pentru frații noștri ucrainieni, în special pentru forțele naționaliste cărora le stăm ca sarea-n ochi…

–   Având toate acestea în vedere, mai credeți într-o eventuală îmbunătățire a situației românilor din zona Cernăuțiului? Care este relația dintre aceștia și statul român?

–   Statul român ne-a ajutat mult în prima perioadă, imediat după revoluție, chiar dacă nu beneficia de foarte multe resurse. Câteva mii de burse au fost date până în 2000. Foarte important a fost programul prezidențial Arc, care a însemnat excursii în Țară, acele burse menționate, donații de rechizite, birotice, tehnică de birou, cărți și materiale didactice. Atunci a fost perioada în care s-a simțit o anumită apropiere și un entuziasm firesc care însă, s-a manifestat mult prea puțin timp. În urma protestelor acelorași naționaliști ucraineni, statul român a renunțat la acest program, deși noi ne-am fi dorit mai multă hotărâre și perseverență în cadrul negocierilor româno-ucrainiene, or ai noștri cedează mult prea ușor și des în fața durității străinilor care își apără interesele în detrimentul nostru. Mă refer aici în primul rând la structurile direct responsabile de relațiile cu românii din afara granițelor – Președinția, MECT, MAE, DRRP, etc. Unii dintre demnitarii români se complac într-o indiferență criminală față de românii din afara granițelor. Nu mai există spiritul românesc și nici susținerea acestuia. În Ucraina tineretul este educat într-un spirit naționalist și idealist ucrainean. Toate ședințele publice se încheie cu slogane patriotice.

Ca dovadă a naționalismului ucrainean ne servește și declararea generalilor Suhevici și Bandera, cel din urmă fiind conducătorul emblematic al ultra-naționaliștilor ucraineni, drept eroi naționali. Relevant este și cazul când am fost rugat să vorbesc ucraineana la consiliul județean, cu toate că noi, românii nu am studiat niciodată în școală această limbă, ci doar rusa. După ce am încercat să le îndeplinesc cerința, nereușind să vorbesc tocmai corect și fiind atenționat în legătură cu acest lucru, am revenit la limba română, invocând dreptul meu constituțional de a mă adresa în limba maternă, respectiv română. Numai așa i-am putut face să mă asculte.

–   Așadar, constituția este respectată doar când sunt ”puși la perete”?

–   Exact. După cum am mai spus, aceasta are doar un rol formal.

–   Considerați că dacă s-ar respecta cel puțin legea supremă a statului și legile privind minoritățile din Ucraina, ar fi suficient?

–   Cu siguranță, atunci multe dintre problemele pe care le au românii din Cernăuți, Nordul Moldovei și Ținutul Herța n-ar mai exista.

–   Vă mulțumesc pentru interviu, domnule Tărâțeanu și vă doresc multă forță și energie în continuare în lupta pe care o purtați cu atâta credință.

–   Vă mulțumesc și eu.

 

Tudor Cojocaru

articol propus de Marius Zgureanu