Dacă ai simțit vreodată fiorul care urmat momentului în care ai realizat că un mail în care scriai de rău un coleg a fost trimis și la alți colegi, atunci ai avut aceeași experiență pe care au avut-o o mulțime de oficiali ai guvernului americani.
Richard Bilton încearcă să descopere secretele unui scandal care a săpat la rădăcina diplomaţiei americane şi încearcă să răspundă la întrebări de genul: cum a fost posibil ca mii de e-mailuri strict confidenţiale, care conţineau informaţii clasificate, să fie publicate de un site precum wikileaks.
Filmul detaliază tensiunile „morale” din interiorul diplomaţiei americane şi prezintă modul în care diplomaţii americani din Cairo au ignorat semnalele de avertisment privind faptul că urma o revoluţie în Egipt.
Pentru a crea WikiLeaks, Julian Assange s-a baricadat în 2006 într-o casă de lângă Universitatea din Melbourne, spunea el în „New Yorker”. A umplut pereţii cu scheme, a apelat la ajutorul celor care stăteau temporar la el. Avea nevoie de un site cu siguranţă maximă.
Informaţia curge către WikiLeaks pe „tuneluri virtuale” extrem de bine codate. Adevăratele documente sunt strecurate printre alte sute de mii false. Există şi vulnerabilităţi, recunoaşte Assange, însă sistemul rămâne mult mai sigur decât al oricărei bănci.
Banii care hrănesc acest „monstru” vin din donaţii: numai după publicarea filmuleţului din Irak au venit către WikiLeaks câteva sute de mii de dolari.
[youtube http://www.youtube.com/watch?v=nu98q1WmP_M&w=560&h=315]
Eu cred ca WikiLeaks a schimbat lumea, la fel cum au facut-o atentatele din 11 septembrie .
Wikileaks nu este o forţă politică şi nu a putut schimba nimic în lume, din 2 motive: este cu 20 de ani în viitor faţă de gândirea unui funcţionar superior modern datorită tehnologiei informatice şi cu 20 de ani în trecut prin concepţia sa politică.
În urmă cu 20 ani (ba chiar şi în urmă cu 10 ani, fiindcă epoca pulovăraşului muncitoresc s-a prelungit, cu hopuri, până la alegerile din 2004), informaţia era filtrată, oriunde în lume. Nu cenzurată, în înţelesul comunist al termenului. Cenzura ţine ascunse o parte din informaţii. Presa teoretic liberă condusă de alde CeTePel şi Ardeiul Umplut nu ascunde nimic… doar prezintă lucrurile ca văzute printr-o apă tulbure şi murdară. De parcă s-ar fi scăldat în ea un ziarist.
Exemple:
– CeTePel îşi ia valiza ponosită şi se duce la Tokyo, la finalul anilor ’90. Întors de acolo, se lansează într-un discurs furibund la adresa fetelor din Harajuku… fiindcă imită America (Marele Satan, deh 🙂 ) „cu coama lor neagră şi aspră de japoneze vopsită roz sau roşcat şi fuste mini”. Piaţa liberă, liberă, dar obiceiurile costumaşului ăla ponosit şi cenuşiu de Apaca mor greu.
– Ardeiul Umplut începe o serie de articole despre eroicele fapte ale românilor, germanilor şi altor neamuri în Al Doilea Război Mondial în Dosarele Istoriei, din 2000 până prin 2002. Care sunau foarte găunos fiindcă piticania infectă se ambiţiona să nu consulte decât surse sovietice. Spre exemplu, îi făcea cârpă de şters pe jos pe Otto Skorzeny şi SS-ul, fiindcă aşa spunea presa istorică sovietică dintre 1945 şi 1991, şi el nu se cobora la a citi nimic de la mizerabilii ăia de capitalişti anglofoni, ca să afle şi opinia contrară 🙂
De fapt, informaţia nu a circulat liber decât din 2004 încoace, datorită proliferării blogurilor, forumurilor şi dc++ ului. Înainte, erai limitat la ceea ce decideau tovarăşii cu funcţii de răspundere de la Casa Presei Libere (denumire ironică) la fel ca şi tovarăşii cu funcţii de răspundere de la Hollyweird. 2 continente, acelaşi sistem.
Dar odată obţinută libertatea informaţiei, lumea a făcut cel mai contraintuitiv lucru posibil, a devenit conservatoare.
E foarte uşor să spui, poetic ca la Congresul al IX-lea al PCR, că planurile mizerabililor au fost scoase la iveală de eroul nea Julică de la Wikileaks. Problema e că nu fac decât să confirme ceea ce oamenii obişnuiţi bănuiau oricum, punând cap la cap ce nu se scrie în ziarele de largă circulaţie sau pe bloguri, şi nu influenţează cu nimic opinia publicului, fiindcă aşa zisa pulime îşi cunoaşte interesul mai bine decât ar crede unii.
Da, e adevărat, cucerirea Irakului a fost rezultatul unui plan de a-i tăia colţii Omului cu Mustaţă care voia să scoată dolarul de pe piaţa petrolului …dar ar fi vrut cineva, de la Ottawa până la Brasilia şi de la Los Angeles la Chişinău, ca Omul cu Mustaţă să reuşească? S-ar fi împăcat cineva cu ideea unei inflaţii galopante la dolar? Şi-ar fi dorit cineva ca economiile lui de-o viaţă să se ducă pe apa Dâmboviţei la vale? Ca proprietăţile lui să nu mai valoreze nimic? Să se işte o nouă criză a petrolului, după ce de-abia scăpasem de criza anilor ’80? Să dea companiile faliment în lanţ şi sute de mii de români să fie concediaţi peste noapte?
Era uşor s-o faci pe apărătorul irakienilor, dar cât timp interesul îţi dicta că Unchiu’ Sam trebuie să câştige fiindcă pâinea şi cardul tău depind de starea de pace, o făceai doar cu gura şi cu tastele.
Astfel, ideea că „noi putem scoate la iveală orice, de noi nu te poţi ascunde, noi suntem Anonimii, noi suntem Wikileaks, noi avem puterea informaţiei, noi facem şi desfacem în lume” e sublimă şi ridicolă în acelaşi timp. E o idee de Dosarele X şi de Matrix. Da, ai puterea informaţiei. Lumea te citeşte, zice doar mulţumesc şi îşi mai toarnă o ceaşcă de cafea proastă de la automat.
Nimănui nu îi convine ca lumea să se schimbe, la fel cum nimănui nu i-ar fi convenit ideea ca în urma Loviluţiei să îi ia László Tőkés locul lui Ceaşcă.
…Chiar aşa, de ce Tőkés a rămas o muscă în ale politicii care în 22 de ani nu a avut niciodată o poziţie de putere, şi totuşi nimeni nu a protestat, nici măcar el? 😉
~Nautilus