VISUL LUI WEVER (partea 9)

Heinkel He-277, cvadrimotor cu design clasic, deriva din He-177 B Greif si a aparut in urma cerintei RLM din aprilie 1942 pentru un bombardier greu cu raza lunga de actiune capabil s-atinga coasta de est a Americii (exista surse germane care sustin ca Hitler era foarte nervos in urma bombardamentelor anglo-americane asupra tintelor aflate in Germania si Europa ocupata. Il apostrofa deseori pe Goering ca-i incapabil sa riposteze in aceeasi maniera. Exista controverse in acest sens asa cum mentionam intr-un capitol anterior insa, foarte probabil, He-177B nu este „taticul” lui He-277 chiar daca asemanarile sunt notabile, Heinkel proiectandu-l pe „277” in urma experientei avute cu He-177/177B, He-280 si He-219 Uhu –deriva dubla, cel mai probabil,este imprumutata de la acestea. Cert e faptul ca pe 23 mai 1943, la Obersalzberg, Hitler s-a intalnit cu principalii producatori de aeronave din Germania cerandu-le realizarea unui bombardier cu raza lunga capabil sa bombardeze Londra pe timp de zi sau noapte de la mare altitudine, mult peste altitudinea maxima pe care o puteau atinge vanatorii RAF, aeronava care trebuia sa fie capabila sa atace si convoaiele aliate in vastitatea Atlanticului.

La aceasta intalnire a participat si Ernst Heinkel, acesta prezentandu-i lui Hitler proiectul bombardierului He-177B asigurandu-l ca „e capabil sa indeplineasca toate aceste cerinte”  Hitler a fost incantat ordonand dezvoltarea acestei aeronave in ritm sustinut. Nu mult dupa aceea, in martie 1944, langa Berlin, Ernst Heinkel ii prezinta lui Hitler prototipul He-177B/cvadrimotor clasic, Fuhrer-ul fiind multumit de ceea ce a vazut ordonand inceperea imediata a productiei de serie, acceptand ca aeronava sa se numeasca He-277. Se pare ca Ernst Heinkel a „sarit” peste interdictia lui Goering de a vorbi despre He-177B/He-277, interdictie primita in 1940 cand propusese transformarea He-177 Greif in cvadrimotor clasic datorita problemelor generate de motoarele „duble”).

  Oricum, bombardierul avea sa fie intr-un final, raspunsul celor de la Heinkel la cerinta RLM in cadrul programului numit generic Amerika Bomber, proiectantii pornind de la He-177B, varianta despre care am vorbit intr-un capitol anterior. He-277 datorita dispunerii clasice a celor patru motoare, fiecare in consola proprie, rezolva in mare complexitatea motoarelor compozite de la He-177. Ca design, He-277 semana cu He-177, avea fuzelaj tubular si tren de aterizare similar cu acesta. Existau si diferente majore precum deriva dubla de forma trapezoidala, ceea ce facea aeronava mai stabila in zbor –incepand cu prototipul V-3.

 HE-277V-1

In vara lui 1943, RLM da unda verde proiectului, primul din cele trei prototipuri realizate decoland pentru prima data de pe Viena-Schwechat la mijlocul lui decembrie 1943, ampenajul cozii fiind asemanator He-177. Au fost sesizate probleme legate de instabilitatea directionala, aeronava fiind motorizata cu 4 DB-603A/A2/1305 kW/1850 CP. Avea cabina presurizata fiind optimizat ca bombardier de mare altitudine, peste 14.000 m. Conform evidentelor germane, acest prim prototip numit He-277V-1 este obtinut prin conversia unui He-177A3-R2 facuta direct pe linia de asamblare, si avea urmatoarele caracteristici: 4 motoare DB-603A/1750 CP/1287 kW la 2700 rpm, 44,52 L, 12 cilindri, racire cu lichid, greutate uscat 910 kg, lungime 2,61 m, inaltime 1,16 m, diametru 83 cm (unele surse sustin ca motoarele erau DB-603E/1800 CP/1340 kW la 2700 rpm. DB-603E a aparut in 1939 iar DB-603A in 1937-1938); lungime 23,80 m; inaltime 5,50 m; ; viteza maxima 570-580 kmh la 11.000 m; lungimea aripilor 44,19 m; anvergura aripilor 170 mp; greutate gol 23,84 tone; greutate maxima la decolare 38,04 tone; altitudine maxima 14.300-15.000 m; autonomie maxima 6000 km (nu este o certitudine, probabil ca la incarcatura maxima de bombe autonomia era undeva la 3440-3500-4000-4300 km); incarcatura maxima de bombe 3-4 tone (unele surse sustin ca putea duce 5,60 tone de bombe la 4300 km distanta si 9000 m altitudine, foarte probabil fiind vorba de varianta He-277V-3); armament defensiv preconizat, acesta difera de la o sursa la alta –1/2 MG-151/20 calibrul 20 mm, 2/4 MG-131Z in turele telecomandate, 4-8 mitraliere calibrul 7,90 mm.

 

Niciun prototip nu a fost inarmat, insa Luftwaffe intentiona sa acroseze extern bombe ghidate si torpile, cel mai probabil in varianta patrulare maritima. Cel de-al doilea prototip numit He-277V-2, si acesta avand ampenajul cozii similar He-177, inmatriculat Luftwaffe GA+QQ, a avut primul zbor pe 28 februarie 1944. A fost obtinut direct de pe linia de asamblare prin conversia unui He-177A5-R8 sau a unui He-177B5-R1. A fost utilizat in zboruri test de evaluare finala la Rechlin, incepand din aprilie 1944, problema instabilitatii directionale nefiind rezolvata. Aceasta problema avea sa fie rezolvata odata cu prototipul numarul 3, He-277V-3, inmatriculat Luftwaffe KW+TT, in linii mari asemanator cu V-2, insa prevazut cu deriva dubla de forma trapezoidala, ceea ce facea aeronava mai stabila in zbor. Posibil ca He-277V-3 sa fi avut urmatoarele caracteristici, sursele fiind neclare: 4 motoare DB-603A sau Jumo-213 -1700 CP/1268 kW la 2700 rpm, 36,9 L, 12 cilindri, racire cu lichid, greutate uscat 701 kg, lungime 1,80 m, inaltime 1,40 m, diametru 81 cm (cel mai probabil V-3 a fost echipat cu 4 DB-603A. Varianta He-277 B-6, conform arhivelor germane, urma a fi dotata cu 4 Jumo-213F/2060 CP); lungime 22,15 m; inaltime 6,66 m; viteza maxima 550-557-560-570 kmh la 6000 m; lungimea aripilor 31,44 m; anvergura aripilor 170-172 mp; greutate gol 21,80 tone; greutate maxima la decolare 36-38 tone; altitudine maxima 14.300-14.500 m; autonomie maxima 6000-6250 km.

HE-277B-5 R-2

  In data de 25 mai 1944, Goering ordona intrarea in productie a acestui bombardier sub numele de He-277B5-R2, solicitand fabricarea a cel putin 200 de exemplare lunar, ceea ce era imposibil in acea faza a razboiului. Cert e faptul ca Heinkel, la momentul anularii programului pe 3 iulie 1944 in favoarea fabricarii de aeronave de vanatoare atat de necesare Reich-ului in faza terminala a razboiului, avea 8 exemplare He-277B5-R2 in fabricatie, aeronave de pre-productie, acestea urmand a avea urmatoarele caracteristici: 4 motoare BMW-801E sau 4 DB-603G/1874 CP/1397 kW la 2700 rpm, insa dezvoltarea lor a fost anulata in 1944; echipaj 7-8; lungime 22,40 m; inaltime 6 m; viteza maxima 557 kmh la 6000 m/570 kmh la 5700 m; viteza de croaziera 460 kmh; lungimea aripilor 31,44 m; anvergura aripilor 133/172 mp; greutate gol 21,80 tone; greutate maxima la decolare 44,50-45 tone; altitudine maxima 14.300-15.000 m, cu mult peste vanatorii aliati (spre exemplu, P-51 Mustang ajungea la 12.000-13.000 m altitudine, mult sub He-277 B5-R2. Despre Hawker Typhoon nici nu mai vorbim, asta ajungea pe la 10.000 m); autonomie maxima 6000-6250 km; incarcatura maxima de bombe 7,20 tone; armament defensiv 6 MG-131Z in turele telecomandate.

 

Dupa anularea programului toate cele 8 exemplare de pre-productie au fost distruse. Au existat si variantele B-6/4 Jumo-213F/7200 km autonomie si B-7/4 Jumo-213/222 ramase doar pe planseta (B-7 urma a fi aeronava de patrulare maritima si atac cu raza lunga de actiune, cel mai probabil.

HE-277B-5 IMPRESIE ARTISTICA

HE-277 B6-R3

Urma a acrosa extern bombe ghidate si torpile. Unele surse sustin ca un exemplar de B-7 aflat in constructie a fost distrus cu putin inainte de a fi capturat de sovietici, insa e putin probabil sa fie asa deoarece surse germane serioase mentioneaza existenta doar a celor 8 B5-R2).

MACHETA Ta-400 IN TUNELUL DE VANT

Focke-Wulf Ta-400 a fost propus pentru programul Amerika Bomber si urma a fi bombardier greu cu sase motoare –aceasta aeronava a fost cel mai avansat proiect Focke Wulf conceput de catre Kurt Waldemar Tank, inginer-proiectant si pilot de test care a condus Departamentul Proiectare de la Focke-Wulf  Flugzeugbau AG din 1931 pana in 1945 (Kurt Tank a proiectat renumitele FW-200 Condor, FW Ta-152 si FW-190 Wurger. Dupa razboi ajunge in Argentina si mai apoi in India, intorcandu-se in Germania Federala la sfarsitul anilor *60/sec.XX lucrand la Messerschmitt-Bolkow-Blohm/MBB. In Argentina a proiectat vanatorul cu reactie FMA Iae 33 Pulqui II/FW Ta-183. In India a proiectat vanatorul-bombardier Hindustan HF-24 Marut, primul avion militar construit in India. Despre aceste proiecte vom vorbi in articole viitoare, insa Ta-152 a atins in 1944 altitudinea record de 14.000 m si extraordinara viteza de 746 kmh. Exista o poveste interesanta in legatura cu Kurt Tank de la sfarsitul WW II. Concret, la inceputul lunii septembrie 1946, agentii SMERS/Moarte Spionilor din Berlin il contacteaza pe Kurt Tank invitandu-l la o intalnire cu seful OKB-1, Tovarasul Okhlenovici, in vederea determinarii acestuia sa lucreze pentru URSS. Tank a fost de acord sa lucreze la OKB-1 cerandu-le sovieticilor suma modica de 10.000-15.000 de marci si promitandu-le ca va aduce si alti specialisti cu care lucrase.

A stabilit o noua intalnire peste 2-3 zile. La aceasta intalnire le-a spus sovieticilor ca in perioada 20-23 septembrie urmeaza sa vina cu un grup de 8-10 specialisti de inalta clasa in zona ocupata de sovietici, ei trebuind doar sa-i astepte si sa-i primeasca. Pentru asta sovieticii i-au dat 10.000 de marci, insa l-au asteptat degeaba pana la sfarsitul lui octombrie, agentii sovietici concluzionand ca le-a tras clapa ducandu-se la britanici. In realitate se inselau, britanicii au refuzat sa-l angajeze, drept urmare la sfarsitul lui 1946 pleaca in Argentina, loc de adunare pentru multi germani, fie ei nazisti sau nu, criminali de razboi sau cercetatori de inalta clasa. SMERS=Directoratul Principal al Contrainformatiilor al Comisariatului Poporului pentru Aparare al URSS/contrainformatiile armatei sovietice).

FW Ta-400 era bombardier greu si aeronava de recunoastere cu raza lunga de actiune si avea urmatoarele caracteristici: aripa montata sus la unghi dihedral de 4◦; un singur prototip incomplet realizat, o macheta testata in tunelul de vant. RLM prevedea primul zbor la sfarsitul lui 1945, intrarea in serviciu urmand a debuta in cursul lui 1946; echipaj 9; lungimea aripilor 45,80 m; lungime 28,70-29,40 m; inaltime 7 m; greutate gol 40 tone; greutate maxima la decolare 55-60 tone; motorizare 6 BMW-801D/1700 CP/1300 kW/14 cilindri/piston/racit cu aer+2 Jumo-004/reactor/8,8 kN la 8700 rpm, aceste motoare fiind adaugate ulterior; viteza maxima 635-720 kmh cu 2 Jumo-004; autonomie 9000 km; armament defensiv 10 MG-151/20 in turele telecomandate dispuse dorsal, ventral si in coada aeronavei, 4 MG-131 in bot; armament ofensiv –maxim 24 de tone de bombe/teoretic putea duce 10 tone de bombe la 4800 km.

Conform calculelor, FW Ta-400 putea duce: in fuzelaj/intern -4 bombe SC2500/10.000 kg, 4 bombe SC1800/7200 kg, 4 bombe SC1000/4000 kg, 2 mine LMF/4400 kg, 2 bombe ghidate Fritz X/3100 kg, 9 bombe cu fragmentatie SD1000/9000 kg, 12 bombe cu fragmentatie SD500E/6000 kg; sub fuzelaj/extern –o bomba/racheta radio-ghidata Hs-294/2200 kg, doua bombe/rachete radio-ghidate Hs-293/3100 kg; sub nacelele motoarelor –doua bombe SC2500/5000 kg, 2 bombe SC1800/3600 kg, 2 bombe SC1000/2000 kg, doua mine LMF/4400 kg, doua bombe/rachete radio-ghidate Hs-294/4400 kg, doua bombe/rachete radio-ghidate Hs-293/3100 kg, doua bombe ghidate Fritz X/1952 kg; 32 de rezervoare interne de combustibil, 12 in aripile principale si 8 in fuzelaj. Rezerva interna de combustibil 27 de tone; tren de aterizare triciclu, roata de bot fiind orientabila; cabina presurizata. Aeronava avea doua sectiuni ale fuzelajului presurizate, sectiunea frontala/cabina pilotilor si sectiunea dorsala/cabina operatorului armamentului din coada; deriva dubla similar He-277.

Conform surselor germane au existat proiecte de variante Ta-400, proiecte ce urmau a fi dezvoltate dupa 1946. Ta-400 echipat cu 6 DB-603, aeronava de recunoastere indepartata capabila s-atinga 12.000 km la viteza de croaziera de 325 kmh si greutate maxima la decolare de 76-84 de tone/4500 km la incarcatura maxima de bombe. O alta varianta prevedea motorizarea cu Jumo-004, 2-4 motoare probabil, raza maxima de actiune in zbor de recunoastere preconizata fiind de 14.000 km, iar in rol bombardier ar fi atins 9000-10.000, chiar 13.000 km. Oricum, toate aceste variante nu sunt o certitudine, insa foarte probabil se intentiona producerea a doua variante de Ta-400, una echipata cu 6 BMW-801D iar cealalta cu 6 BMW-801D+2 Jumo-004, posibil dispuse sub consolele motoarelor exterioare.

Proiectarea Ta-400 a debutat in 1943 la fosta companie franceza Technique de Chatillon aflata in Chatillon sur Bagneux, o suburbie sud-estica a Parisului, companie preluata de germani dupa capitularea Frantei, aici lucrand peste 300 de specialisti si tehnicieni francezi. Personalul francez lucra alaturi de cel german pentru Focke-Wulf, insa acest proiect a fost impartit la mai multe companii din Germania, Franta si Italia, aceste companii urmand a realiza componente majore (erau subcontractanti, mai bine spus. O companie importanta era Societe Nationale de Constructions Aeronautiques du Sud Ouest/SNCASO, societate care din august 1941, la ordinul lui Ernst Udet, producea componente pentru FW-190. Pana in aprilie 1943 produsesera 334 de FW-189 uhu/recunoastere+bombardament usor. Tot aici a fost proiectat vanatorul de mare altitudine FW Ta-152 dezvoltat din FW-190. In mai 1943, USAAF bombardeaza fabrica SNCASO din Bordeaux perturband grav productia de FW-190, aici producandu-se mecanisme si angrenaje pentru „190”. Nu a fost singura companie franceza care a lucrat pentru germani obligat-fortat, spre exemplu Breguet Aviation a lucrat pentru Blohm&Voss, la fel si Latecoere –la fabrica Latecoere din Toulouse, spre exemplu, s-a asamblat unicul prototip Ju-488, bombardier strategic, acesta nefiind finalizat. Gnome et Rhone producea componente pentru motoare BMW, germanii chiar intentionau sa produca aici motoare BMW-801, intentie nefinalizata. Interesant e faptul ca Ernst Heinkel a spus in octombrie 1943, data la care proiectele He-277 si Ta-400 se aflau in dezvoltare, ca „dupa parerea lui, singurul concurent serios pentru He-277 in programul Amerika Bomber este Ta-400”).

Insa n-avea sa aiba noroc, in 15 octombrie 1943, RLM notifica compania Focke-Wulf ca proiectul Ta-400 este anulat, insa exista supozitii ca italienii erau interesati de Ta-400, Kurt Tank avand chiar o intalnire cu industriasi italieni pe 18 aprilie 1944. Daca e adevarat, la ce le-o fi trebuit Ta-400 italienilor? Astia nici macar n-aveau capacitatea sa-l produca!

 

Junkers Ju-390 deriva din  Ju-290 si urma a fi avion de transport greu, aeronava de patrulare maritima cu raza lunga si bombardier cu raza lunga de actiune –urma a avea trei variante cunoscute drept Ju-390A-A1/transport greu, Ju-390B/patrulare maritima si Ju-390C/bombardier greu. A fost propus de catre Junkers Flugzeug und Motorenwerke AG pentru programul Amerika Bomber. Ju-390 era similar ca design cu Ju-290, insa avea lungimea aripilor principale marita, fuzelaj alungit, 6 motoare/2 in plus fata de Ju-290 si armament defensiv –2 tunuri MG-151/20 in turela dorsala/posibil chiar 4-5-8 astfel de tunuri conform diverselor surse, unele dispuse in turele telecomandate dorsale/1-2 turele sau in coada+mitraliere MG-131, probabil intre 3-5-8 exemplare.

Doar doua prototipuri au fost produse la Dessau, primul prototip, Ju-390V-1 era motorizat cu 6 BMW-801D/1700 CP/1268 kW si a zburat pentru prima data pe 20 octombrie 1943, urmat nu mult dupa aceea de prototipul V-2, nici unul dintre prototipuri nu a avut armamentul defensiv montat. Ambele prototipuri au executat zboruri de test, se pare, pana la sfarsitul lui 1944 sau inceputul lui 1945. Ju-390V-1/V-2 avea urmatoarele caracteristici: echipaj 10; lungime 34,20 m; lungimea aripilor 50-50,30 m; inaltime 6,89 m; greutate gol 39,50 tone; greutate maxima la decolare 75,50 tone; viteza maxima 505 kmh/croaziera 430 kmh; autonomie 9700 km/32 de ore zbor de recunoastere; plafon maxim 6000 m; motorizare 6 BMW-801D. Unele surse mentioneaza 6 BMW-801E/1970 CP, posibil ca prototipul V-2 sa fi fost motorizat astfel, insa nu-i o certitudine. Cert e faptul ca Ju-390V-2/recunoastere maritima urma a fi echipat cu radar FuG-200 Hohentwiel, insa asta nu s-a facut niciodata, dar avea fuzelajul cu 2,50 m mai mare decat V-1 pentru a putea acomoda radarul.

  Povestea primului Ju-390 incepe de fapt cu Ju-90V6/J4918/cvadrimotor/transport inmatriculat civil D-AOKD (apartinea Lufthansa si fusese rechizitionat), aeronava care a primit inmatricularea  GH+UK in perioada iulie 1940-aprilie 1941, aeronava apartinand Junkers AG. Ulterior, intre aprilie 1941-aprilie 1942, aceasta aeronava ajunge la Luftwaffe in vederea testarii operationale primind inmatricularea KH+XC, fiind retrimisa la Junkers pentru a fi transformata in Ju-390V-1. Desi a avut rezultate bune la teste, Luftwaffe chiar comandand 26 de exemplare Ju-390A-1/transport greu, proiectul Ju-390 a fost anulat la jumatatea lui 1944/20 iunie 1944, ca si Ju-290 dealtfel (versiunea militara a Ju-90, recunoastere maritima/transport, 65 de exemplare operate de Luftwaffe), resursele fiind alocate pentru construirea de vanatori atat de necesari Reich-ului aflat sub asediu (exista supozitii ca totusi au fost fabricate 7-9 exemplare de Ju-390V-1, acestea fiind zburate aleatoriu de Luftwaffe, insa nimic nu e cert. Cert e faptul ca Ju-390V-1 a fost prezentat oficial lui Hitler la Insterburg/Prusia Orientala pe 26 noiembrie 1943, la mansa aflandu-se seful pilotilor de test de la Junkers, Hans Joachim-Pancherz. Pancherz este unul dintre putinii piloti care au reusit sa sara dintr-o aeronava care se dezmembra in zbor, 15 iulie 1943, Rechlin, Ju-290/SB+QF. A participat la teste cu Me-163 si Ju-248. In 1948 ajunge in Suedia unde lucreaza ca designer si consultant la Malmo Flygindustri, astazi apartinand SAAB).

Prototipul nr.2/Ju-390V-2/RC+DA a fost obtinut prin conversia Ju-290A-1/J900.155 si foarte probabil, acesta urma a purta in carca parazitul Me-328A, iar sub fuzelaj bomba ghidata Fritz X, primul zbor octombrie 1943/Bernburg (Me-328A era vanator echipat cu doua pulsoreactoare, aceleasi ca la bomba zburatoare V-1. Urma a proteja bombardierul in zborul deasupra Americii. A avut si variantele bombardier/Me-328B si vanator echipat cu motoare Jumo-004/Me-328C/1944. Insa asta este alta poveste, au produs 9 prototipuri). Care a fost soarta celor doua prototipuri Ju-390? Conform marturiilor lui Pancherz, dupa ce i-a fost prezentat lui Hitler la Insterburg, Ju-390V-1 a fost dus in zbor la Praga unde a executat zboruri-test pana in martie 1944, inclusiv teste de realimentare in zbor –e putin probabil sa fie asa. Cert e faptul ca in noiembrie 1944 aeronava apare la Dessau unde era dezmembrata in Fabrica Junkers, fiind distrusa la sfarsitul lui aprilie 1945 pentru a nu cadea in mainile americanilor.

JU-390 IN CULORI JAPONEZE

  Exista supozitii nesustinute de documente scrise care sustin ca Armata Imperiala Japoneza ar fi obtinut licenta de fabricatie a Ju-390V-1 in toamna lui 1944. Conform intelegerilor, germanii urmau a preda planurile detaliate de constructie a aeronavei reprezentantului armatei imperiale japoneze la Berlin, General-Maior Osamu Otani, pana pe 28 februarie 1945, insa tranzactia n-a mai avut loc datorita cursului nefast al razboiului (Otani avea sa fie capturat la Berlin in mai 1945, oricum el nu mai avea cum ajunge in Japonia. Submarinele japoneze nu mai puteau inca din 1944 sa ajunga in Germania). Aici intram insa pe terenul speculatiilor, ce urmau sa faca japonezii cu Ju-390, asta daca intr-adevar urmau a-l produce sub licenta? Se pare ca vroiau un bombardier atomic, ca si germanii dealtfel, fiindca in WW II dupa cum se stie, Japonia a avut doua proiecte ultrasecrete de dezvoltare a bombei atomice, unul apartinand Armatei Imperiale/IJA condus de catre Profesor-Doctor Yoshio Nishina de la Institutul de Cercetari Fizice si Chimice Rikken din Tokio, iar celalalt apartinand Marinei Imperiale/IJN condus de catre Profesor Bunsuku Arakatsu (Nishina era fizician, el este considerat „parintele fizicii moderne din Japonia”. A studiat/cercetat mecanica cuantica, fizica nucleara, razele cosmice si fasciculele de protoni de mare putere. In 1937 a reusit sa construiasca un mic ciclotron la Riken, primul ciclotron realizat in afara SUA si al doilea din lume. In 1944, din cate se stie, lucra la un ciclotron mai mare, ciclotron care n-a fost finalizat pana la Capitulare. Conform marturiilor lui Nishina, acesta ar fi fost contactat in 1940 de General-Locotenent Takeo Yasuda din cadrul IJA, acesta cerandu-i sa studieze fisiunea nucleara in vederea obtinerii unei super-bombe.

In acelasi an IJA aproba programul bombei atomice japoneze numit Ni-Go, insa Nishina separa uraniul 235 prin metoda difuziei termice gazoase, procedeu abandonat de SUA in 1941. Nishina considera ca bomba putea fi realizata, insa era complicata din punct de vedere tehnic. Totusi, a existat programul nuclear japonez? Se pare ca da, exista documente care sustin existenta programului Ni-Go/Ija si mai mult decat atat, Nishina apare in evidentele Institutului Tehnic de Cercetare al Armatei in perioada 1942-1943, dar in 1944 conducerea IJA era sceptica in privinta rezultatelor si fiabilitatii acestui program. In iunie 1945, dupa ce USAAF bombardase Tokio si implicit, Institutul Riken/martie 1945,de  proiectul bombei atomice s-a mai ocupat doar Marina Imperiala, proiect cunoscut drept F-Go si condus de catre profesorul Bunsaku Arakatsu de la Universitatea Imperiala din Kyoto. Arakatsu fusese studentul lui Albert Einstein, in 1934 construieste primul accelerator de particule din Japonia, el fiind cel care a descoperit ca in urma fisiunii nucleare, un atom de U-235 da 2,6 neutroni –sper c-am priceput bine).

Ei bine, la o zi dupa ce americanii au lansat prima bomba nucleara din lume la Hiroshima, conducerea IJA l-a intrebat daca aceasta bomba este nucleara precum stipula comunicatul oficial emis de Presedintele Truman. Nishina a confirmat ca este vorba de o bomba nucleara, o bomba cu o nemaivazuta capacitate de distrugere pana atunci, sfatuindu-i pe militari sa accepte conditiile de capitulare impuse de americani. Un lucru este clar, militarii japonezi erau departe de bomba atomica iar in octombrie 1945, ciclotroanele si instalatiile de la Riken, cele care au scapat relativ intacte in urma bombardamentului american, au fost dezasamblate si aruncate in Golful Tokio la ordinul americanilor. Totusi, au obtinut japonezii uraniu imbogatit? Se pare ca nu desi au incercat in februarie 1945, insa ciclotronul a infirmat ca ceea ce au obtinut ar fi uraniu imbogatit…

Greu de crezut si asta in conditiile in care, conform marturiilor unui fizician japonez care a lucrat la acest program, Takeuchi Masa, Japonia abia reusise sa obtina 5-10% din cantitatea de apa grea necesara obtinerii bombei atomice, cu alte cuvinte mai era mult pana departe! Cert e si faptul ca Japonia a incercat sa procure minereu din uraniu din Coreea, China si Birmania, chiar si din Germania -560 kg de oxid de uraniu au fost gasite la bordul U-234/Type XB/submarin minier, submarinul plecand catre Japonia in aprilie 1945 fara a ajunge vreodata deoarece s-a predat distrugatorului de escorta USS Sutton/DE-771 apartinand US Navy in Atlantic, pe 14 mai 1945 (conform marturiilor generalului Touransouke Kawashima din cadrul Statului Major IJA, incepand din 7 iulie 1943, Japonia a inceput sa primeasca oxid de uraniu din Germania, acesta fiind adus de submarine germane. Kawashima sustine ca pana la Capitulare primisera din Germania doua tone de oxid de uraniu. Cert e faptul ca Hitler ordonase prin decretul BFHQ 219/44 cooperare maxima cu aliatul japonez, aproband livrarea de tehnologie militara de varf si a planurilor de constructie pentru motoare si aeronave cu reactie, submarine, bombe ghidate, bombardiere cu raza lunga, mitraliere si tunuri cu mare cadenta de tragere, radare).

Nu este foarte clar daca oxidul de uraniu urma a fi destinat obtinerii bombei in Japonia, foarte probabil acesta urma a fi folosit drept catalizator in vederea obtinerii metanolului sintetic, a benzinei sintetice atat de necesara masinii de razboi nipone. In privinta programului nuclear japonez, dupa 1945, oamenii de stiinta care au lucrat la Proiectul Manhattan au spus foarte clar, citez: „Aceeasi lipsa de uraniu de inalta calitate care a impiedicat proiectul atomic german, a sabotat si incercarile japonezilor. Ca si germanii, fizicienii japonezi erau departe de a obtine bomba in ciuda faptului ca erau foarte buni”.

Exista informatii neconfirmate, nedocumentate oficial, ca in 1943, 3 He-177 ar fi fost exportate in Japonia, IJA intentionand sa le foloseasca drept bombardiere atomice –foarte probabil avand cala modificata precum He-177V-38. Urmau a ajunge in spatiul japonez via-URSS, insa conducerea armatei imperiale a anulat vanzarea din teama de a nu provoca inutil un conflict cu sovieticii, considerand ca oricum ar fi sanse mici s-ajunga la destinatie. La fel se spune si despre 3 Ju-290A-8 vandute Japoniei, si acestea urmand a deveni bombardiere nucleare –se pare ca un exemplar ar fi ajuns totusi in Tara Soarelui Rasare prin Mongolia in septembrie 1944, fiind zburat de niponi la inceputul lui 1945. Nimic nu e cert, insa americanii n-au gasit niciun He-177 sau Ju-290 in Japonia dupa Capitulare. Va urma.

 

WW

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia, Enciclopedia Libera, Internet.
https://www.globalsecurity.org/military/…/uralbomber.htm

www.aeroflight.co.uk/military/ural_bomber.htm

Luftwaffe Resource Center – Bombers – A Warbirds Resource Group Site

WW2inColor.com

www.classicsofstrategy.com/…/the-command-of-the-air-by-g…

www.iwar.org.uk/military/resources/aspc/…/theory/douhet.ht…

https://thelegatus.com/…/giulio-douhet-and-air-power-theory..

www.iwar.org.uk/military/resources/aspc/…/theory/douhet.ht…

https://www.militaryfactory.com/aircraft/detail.asp?aircraft

https://www.warhistoryonline.com/…/heinkel-177-flaming-c..

https://www.defensemedianetwork.com/…/heinkel-he-177-b…

Nevington War Museum

www.warbirdsresourcegroup.org › … › HEINKEL He 177

El Gran Capitán

Wings Palette

Navigation

company.airbus.com/company/heritage/…/The-Caravelle.ht…

www.oncamouflagedwings.org/loo/loo08.htm

silverhawkauthor.com/german-warplanes-of-the-second-wor…

www.ww2.dk/air/jagd/ekdo25.htm

erprobungskommando.de/erprobungskommando-25.html

Walter Rocket Motor

https://airandspace.si.edu/…/junkers-jumo-004-b-turbojet-en…

ww2data.blogspot.com/…/italian-explosive-ordnance-bombs…

https://synonymsbot.com/fernbedienbare

https://forum.warthunder.com/index.php?/topic/113178…

https://frontsector.be › Materiaal › Vliegtuigen

https://forum.cartridgecollectors.org/t/…7…wb-81…/9247

https://www.militaryfactory.com/aircraft/detail.asp?aircraft…

www.aviastar.org › … › Germany › Heinkel

www.historyofwar.org/articles/weapons_he277.html

https://www.8thafhs.org/

https://www.thisdayinaviation.com/17-august-1942/

www.warbirdsresourcegroup.org/LRG/he277.html

www.luft46.com/fw/fwta400.html

www.airpages.ru/eng/lw/ta400.shtml

www.historyofwar.org/…/weapons_focke-wulf_Ta_400.html

https://www.militaryfactory.com/aircraft/detail.asp?aircraft…

https://sites.google.com/site/junkersju390/home

www.456fis.org/JUNKERS_JU-390.htm

www.warbirdsresourcegroup.org/LRG/ju390.html